Populismul la putere

Am urmărit instalarea lui Donald Trump ca cel de-al 45-lea președintel al SUA. Primul său discurs în calitate de președinte a fost foarte clar în legătură cu opțiunea afișată din timpul campaniei: un populism explicit, la putere. Nu la puterea a doua sau la cub, ci la Washington, de mult asimilat cu puterea.  Cu atât mai mult cu cât la Washington nu se poate vorbi despre demagogie cu ușurința caracteristică balcanicilor, ci despre capacitatea adevărată de a putea pune la lucru resursele care transformă voința Casei Albe în fapte.

Ordinea mondială cunoscută se îndreaptă către schimbare. Capacitatea SUA de a pune în practică ideile populist-patriotice este de netăgăduit și doar naivii pot să se teamă de un deficit bugetar. Există cozi lungi și permanente la achiziția bonurilor de trezorerie americane, mai ales pe termen lung, așa încât nimeni nu trebuie să se îngrijoreze  că America nu are cu ce să finanțeze programul. Desigur, cu condiția aprobării de către Congres a propunerilor Casei Albe.

Faptul că lumea se va îndrepta, din punct de vedere militar, al împărțirii puterii și sferelor de influență, spre un echilibru tripolar - America, Rusia, China -, nu mai trebuie pus sub semnul așteptării, ci al necesității anticipării reacțiilor celorlalți. Din momentul în care SUA își vor reduce participarea la NATO, sub orice formă (bănească, de trupe, de tehnică militară sau de  informații), se nasc probleme enorme pentru securitatea Uniunii Europene, căci întârzierea în planul pragmatic al politicii comune de securitate și apărare, în special după încetarea funcționării Uniunii Europei Occidentale, va pune tuturor autorităților naționale europene problema responsabilității unei alegeri pe termen lung: a fi sau a nu fi european! Și de această dată efortul va fi costisitor și de durată.

Faptul că de un sfert de veac în mintea majorității populației și-a făcut loc ideea ( întreținută și în  media) că puterea a fost la cheremul corporațiilor care au determinat globalizarea afacerilor ca pe o necesitate proprie lor, în lipsa unor atitudini politice asumate de către partide, parlamente, guverne, a lăsat cale liberă spiritelor național-populiste și egoist-dictatoriale, ale căror propuneri au ocupat locul rămas gol. Cum asta se vede în mai multe  țări, este doar o chestiune de timp până când Lumea va arunca multilateralismul la coș și se va supune formelor noi de bilateralism, unde cred că nici formula mai veche a clauzei națiunii celei mai favorizate nu va mai fi acceptată în forma care timp de peste șapte decenii a contribuit la pacea lumii.

Cred că consecințele populismului pe plan intern nu vor răspunde nici așteptărilor celor care l-au dorit și nici ale celor care se împăunează cu promisiunea de a-l aduce la îndeplinire. SUA au fără îndoială atu-uri majore în orice dispută cu ceilalți: în primul rând sunt o națiune educată și capabilă să dea soluții; în al doilea rând sunt o putere economică redutabilă și deținătoare ale unor patente industriale care pot ține la distanță respectabilă orice fel de concurență; în al treilea rând sunt capabile să-și acopere necesitățile de bază și strategice din resurse proprii, aflate sub controlul propriu; nu în ultimul rând au o piață cu o putere de absorbție care le face atractive pentru orice furnizor. Astfel, jocul cu miză unică este în puterea de control a americanilor. Totuși, națiunea americană este de departe cea mai capabilă să se comporte responsabil și nu creditează automat administrația de la Washington cu capacitatea de definire a interesului național. Cred, de altfel, că prea des invocata persoană a doua plural („voi”) de către președintele nou ales nu și-a atins ținta, câtă vreme unitatea americanilor se exprimă prin „noi” și incumbă participarea egală a cetățenilor și administrației, un concept nu prea însușit de europeni,  care aduc mai tot timpul în prim plan statul (probabil ca protector) și grija față de el, cetățenii fiind doar subiecții acestuia.

Nu cred că națiunile europene trebuie să adopte o linie similară de conduită – fiecare pentru sine -, căci istoria ultimilor 100 ani a dovedit că echilibrul, stabilitatea și înțelegerea din  Europa sunt tributare Americii. Dacă este clar că America este peste un ocean distanță, dar Rusia este la granița Uniunii Europene, că Turcia se islamizează sub pretextul mai bunei apărări în fața amenințărilor extremiste și că pacea rusească instituie ordinea în Orientul Apropiat, atunci aș prefera să văd că europenii se pot situa deasupra orgoliilor proprii și că în loc de a-și căuta individual calea către adăpost sunt capabili să-și întărească Uniunea. Mulți, fie din Vest, fie din Est, referind-se la Uniunea Europeană  o fac persiflând-o: care uniune? Eu cred în această Uniune și aș vrea ca cei mai mulți din jurul meu să creadă la fel. Chiar să o prețuiască, cel puțin la fel ca identitatea națională.

Ianuarie 2017