Putere și violență

Evoluțiile recente de pe plan internațional, al căror sens este îndreptat mai mult către resuscitarea atitudinilor agresive, decât către căutarea de soluții pacificatoare, readuce în planul cercetării tema puterii, a suportului și a folosirii ei.

Relațiile internaționale recunosc multiple înțelesuri și definiții ale puterii, de cele mai multe ori fiind dificil să se traseze o linie continuă de demarcație între o formă sau alta. În toate cazurile, însă, distincția între tipurile de putere este importantă pentru că puterea interacționează cu multiple variabile ale relațiilor internaționale, dar și de plan intern. Din acest punct de vedere este importantă determinarea și prevederea efectelor de divergență ale puterii, care afectează, ca regulă general, stabilitatea națională și pe cea regională și internațională.

Pe planul politicii interne prevalează conceptele de soft power, hard power sau smart power. Referendumul organizat în Turcia pe tema reformei constituționale a validat nu doar caracterul iliberal al democrației de la Ankara, ci și trecerea, după vara anului 2016, de la forma de soft power la cea de hard power.

Pe planul relațiilor internaționale sunt mai încetățenite tipurile de putere legate de capacitatea de constrângere, cea de negociere, de concertare și cea de instituționalizare a politicilor. Toate aceste forme ale puterii nu pot fi complet disociate de violență, această manifestare de subminare a puterii fiind adesea generată de manifestări prin dominare, opresiune, exploatare și forță militară ale puterii. Problema raporturilor dintre putere și violență este spinoasă datorită faptului că puterea, în oricare din formele ei, este o expresie politică legitimată pe plan internațional de recunoașterea ei de către celelalte state, în timp ce violența este o formă de contestare a puterii, nelegitimată de acte interne cu caracter constituțional și nici de tratate internaționale. Aceasta este o limită pentru sprijinul care poate fi acordat unei mișcări insurgente și care poate fi considerat, în același timp, un amestec în treburile interne ale unui stat, ceea ce autorizează măsurile de retorsiune. Istoria relațiilor internaționale a probat adesea faptul că celelalte state, chiar dacă nu simpatizează cu o putere bazată pe constrângere sau hardliner, nu pot susține fățiș o mișcare întemeiată pe violență împotriva acelei puteri.

În lumea contemporană, și în mod repetat în teritoriile democrațiilor consolidate de lungă durată, violența ia forma terorismului, devenit terorism internațional. Deși atitudinea generală a autorităților și societății este, pe lângă nevoia de creștere a vigilenței, cea de încredere în continuare în valorile cucerite ale democrației și culturii toleranței, analiza lui Olivier Roy (Jihad and Death: The Global Appeal of Islamic State, Hurst, 2017), reluată de The Guardian (13 aprilie 2017) aduce în atenție faptul că „biografiile teroriștilor crescuți în Europa probează că aceștia sunt nihiliști violenți care adoptă islamul, mai mult decât fundamentaliști religioși care îmbrățișează violența”. Faptul recunoscut de ISIS conform căruia cea mai mare parte a recruților săi străini fac parte dintre cei mai bine educați luptători ai săi, dar care într-o proporție de 70% au doar cunoștințe primare despre Islam, cuplat cu determinarea pe care o au pentru a distruge nu doar vieți omenești, ci și valori ale civilizației, istoriei, culturii, întărește prezumția că formele de exprimare ale violenței teroriste nu mai pot fi încadrate de democrațiile lumii occidentale doar în categoria pericolului extern.

Pe un asemenea teren, formele forței și resurselor, care dau substanță și sprijin puterii, sunt supuse atât neîncrederii cât și nevoii de cooperare internațională mai precisă și mai eficace. Nu în timpuri de calm și convingeri pacifiste se accentuează caracteristicile diferitelor tipuri de putere. Acest lucru este mai pregnant în cazul formelor de putere bazată pe capacitatea de constrângere (unde pot fi încadrate acțiunile Rusiei pentru lărgirea sferei sale de influență), dar și în cazul formelor de putere bazate pe capacitatea de negociere (bargaining power), care, pe lângă calitatea de a determina formarea de interdependențe pe plan internațional, pun pe tabla de șah echilibrul armelor, forța schimbului de prizonieri și teritorii, controlul liniilor de demarcație și frontierelor, sau recunoașterea extra-teritorialității în aplicarea legilor. Alunecarea dinspre constrângere către negociere se face cu sprijinul subtil, dar substanțial, al manipulării, în care se folosesc în primul rând pârghiile economice și cele de comunicare socială.

Evoluțiile internaționale solicită, în numeroase cazuri ale raporturilor dintre state, trecerea de la formele de echilibru bazat pe sfere de influență, inspirate de dobândirea controlului, sau bargaining power, politică motivată denecesitatea coordonării acțiunilor (vezi armistițiile de încetare a focului) , la forme de concertare a puterii, în scopul unui răspuns, unei reacții sau inițiative consolidate la nivelul mai multor state, așa cum poate fi considerată politica externă și de securitate a Uniunii Europene. Puterea bazată pe politici de concertare este deja un angajament și la acest rezultat se ajunge printr-un proces îndelungat și adesea anevoios de convingere, de persuasiune. Actuala confruntare a membrilor UE cu valul imigranților, al atentatelor teroriste, și creșterea capacității militare acumulate la granițele sale externe face din concertarea acțiunilor de exprimare a puterii o necesitate pe care UE nu a resimțit-o de la formarea ei. Formele de concertare a acțiunilor puterii se bazează pe acțiuni colective și sprijinul pentru acest demers trebuie să provină dinspre electorat și aliați deopotrivă.

Pe plan intern, coeziunea dintre democrație și stat de drept a dat naștere formei instituționalizate a puterii, adică a delegării temporare a dreptului alegătorilor către autoritatea investită constituțional cu funcția exercitării puterii (nu a deținerii ei). Exercițiul puterii are nevoie de susținerea populației și de verificarea sistematică a capacității de răspuns adecvat la conformarea ei cu scopurile colective legitime. În condițiile în care autoritatea desemnată să exercite puterea în numele colectivității dă semne de oboseală, de lipsă de coerență sau capacitate insuficientă pentru a asigura bunurile colective esențiale (ordinea, securitatea), populația trebuie să fie cea care să sancționeze, cu mijloacele democratice, alunecarea spre abuzul de păstrare a puterii. Deși acest adevăr este larg recunoscut, reacția multora dintre noi este cea de pasivitate, de prezumare a faptului că cei aleși își vor face datoria conform așteptărilor. Acumularea de pasive în răspunsul guvernelor la actele de violență și terorism conduce la creșterea sentimentului de neîncredere tocmai în politicile bazate pe concertare, generozitatea fiind înlocuită cu egoismul, deschiderea cu replierea.

Fără o acțiune comună, coerentă și concertată, slăbiciunile ce decurg din eșecul politicilor tradiționale față de globalizare, lumea riscă să revină la forme dominante ale puterii prin constrângere și sfere de influență, străine naturii omului care crede în democrație și liberalism. Un act de responsabilitate pentru împiedicarea unui asemenea scenariu se conturează, în mod fericit, tot acolo unde în 1789 s-a născut La Déclaration des droits de l’homme et du citoyen.

Aprilie 2017