Să evităm derapajul !

Cu ani în urmă, pe când mă aflam la Tokyo, îmi făcusem un obicei din a discuta cu conducători ai diferitelor structuri instituționale despre subiecte de interes politic național și internațional. După doi ani, unul dintre interlocutori, devenit între timp apropiat, m-a refuzat politicos în încercarea de a continua dialogul pe una din temele sale favorite, recomandând să continui discuția cu o altă persoană. Am înțeles repede atitudinea înaltului funcționar: chiar avansat în funcție, dacă aceasta îi conferea alte atribuții, domnia sa nu se mai exprima asupra unor subiecte care nu mai făceau parte din competențele sale. Am pus imediat acest comportament în oglindă cu al romănilor, pricepuți la toate și gata să își exprime opiniile asupra tuturor subiectelor. Întâmplarea m-a convins că nu poți pune credibilitatea personală deasupra celei instituționale.

Nu cred că leadership-ul poate fi confundat cu emiterea publică de păreri de pe fotoliul unei instituții, înainte ca aceasta să-și fi afirmat și asumat concepția în legătură cu o temă de interes general, decurgând dintr-o opțiune politică și un angajament internațional, ale căror jaloane sunt validate prin instrumente proprii democrației. Altfel spus, cred că doritorii de glorie trebuie să se exprime în nume personal și nu de la pupitrul instituției ale cărei politici sunt chemați să le pună în aplicare. Cred că instituțiile însele ar câștiga credibilitate înfrânând exprimările de poziții neomologate.

Desigur, trăind în România pot spune că sunt obișnuit cu un asemenea comportament și tratez cu rezerva necesară abundența de titluri din presă puse sub eticheta de ”breaking news”. Totuși, simt nevoia să spun că tentația celor care, chiar involuntar, se substituie instituțiilor prin declarațiile lor, nu consolidează încrederea în consecvența politicilor publice și cu atât mai puțin în persoana lor, aflată în căutare perpetuă de afirmare. Dar același lucru este frecvent valabil și pentru raporturile dintre instituțiile statului, din practica cărora nu lipsesc luările de poziții neconcertate.

Cred că majoritatea populației împărtășește dorința de a vedea România ca pe un participant activ la proiectele europene și, probabil, își dorește să consemneze fapte ale liderilor politici, liderilor de opinie, ai think-tank-urilor, având drept călăuză un singur proiect european. Nu se întâmplă asta și, chiar împotriva unei opțiuni a majorității populației, “personalități” curtate asiduu de presă își construiesc valuri de argumente pentru a spune nu Europei, nu globalizării, nu adoptării euro, nu libertății pieței. Eu cred că aici nimeni nu se poate ascunde în spatele libertății de expresie, ci, printr-o permanentă contestare, cei de mai sus caută să își ascundă neputința participării la o construcție durabilă. Înainte ca cetățenii României să fi avut posibilitatea de a-și vedea țara integrată deplin în Europa, înainte de a constata din interiorul ei, prin propria lor strădanie, care sunt virtuțile și limitele unității europene, observăm că rândurile celor gata să pună umărul la proiectul “finis Europae” tinde să crească sub amăgirea stindardelor naționalismului și anti-liberalismului pe care le flutură conjunctural diverși oameni creditați cu autoritate în materie.  

Chiar dacă le-aș acorda acestora circumstanța regretului încetării rolului social și politic al clasei muncitoare, tot mi-ar fi greu să înțeleg ce ar pune dânșii în loc. Aș vrea să le aduc în atenție cum pot fi citite mesajele lor “erudite”. Într-o exprimare sintetică de dată recentă, istoricul docrinelor Estului, Stéphane Courtois, le răspunde tuturor: “…l’integration des pays ex-communistes par lUnion européenne a été un facteur dapaisement extraordinaire. Imaginons que lUE ne les ait pas accueillis : on aurait, à l’est de la Finlande, de lAllemagne, de lAutriche et de lItalie, un gigantesque espace mafieux où on ne contrôlerait rien ! L’élargissement cest une décision qui a certes posé des problèmes, mais qui sont risibles à côté de ceux qui se serait abattus sur lEurope si l’élargissement navait pas eu lieu (Revue des deux mondes, Paris, iunie 2017). Ii invit pe toți să citească cu atenție cele de mai sus și să reflecteze mai adânc dacă afirmațiile pe care le fac cu aer de superioritate nu sunt cumva expresia unui trecut de care nu sunt capabili să se despartă.

Cred că după aproape trei decenii de la schimbarea sistemului politic și constituțional din România, se cuvine ca suprastructura politică a societății să fie preocupată de viitor, de locul țării în Uniunea Europeană și să lucreze pentru convergența cu aceasta. Este timpul ca politicienii să se desprindă de trecut, să nu mai caute mereu ceva care să-i facă diferiți de cei care au deținut anterior pârghiile executivului și să renunțe la obsesia plătirii de polițe. Cred că românii ar avea de câștigat dacă președintele n-ar fi doar arbitru, ci și mentor al concilierii naționale. Ar trebui să avem capacitatea să demonstrăm coerență și continuitate, să stabilim scopuri egal înțelese de populație, de mediul de afaceri și de cei din afară.

Cei din generația mea își amintesc frecventele schimbări ale guvernelor italiene din timpul nefastei perioade « anni di piombo » și că adversitățile și violența proprii acelei perioade nu au fost străine serviciilor unor puteri adverse (vezi « Il terrorismo, le stragi ed il contesto storico-politico », raport al Comisiei parlamentare de anchetă a Parlamnetului italian, a XII-a legislatură, 1995). În perioada respectivă Italia se găsea la granița dintre Est și Vest, loc ocupat acum de România. Coeziunea italienilor a învins însă, le-a dat forța să rupă cu acel cerc vicios și să facă din țara lor un membru respectat și influent al UE și întregii comunități internaționale. Păstrând proporțiile, cred că lecțiile popoarelor europene sunt benefice celor care au curajul să se desprindă din capcana iluziilor ce decurg din alegeri câștigate pe seama voturilor împotrivă.

Cred că românii trebuie să urmeze calea Franței, unde ruptura de o formă perimată de politică s-a produs în mod democratic și nu doar din teama față de o urcare abruptă la vârful puterii al unei formațiuni egoist-naționaliste. Voința cuplului M&M (Macron și Merkel) pentru a întări Europa într-o perioadă când lașitatea caută să rupă din solidaritatea necesară merită susținută și sunt convins că românii își văd împlinit mai mult destinul într-o Europă puternică, decât într-un mediu neconturat și nedefinit, cu care cochetează politicieni, mediatori și analiști de talk-show-uri. Actuala clasă politică din România și-a încheiat drumul : partidele istorice au rămas în istorie, rolul socialiștilor în tranziție s-a sfârșit. De altfel, legitimitatea lor pe scena poltică n-a mai fost demult validată de proporția prezenței la vot a populației.

Cu mult înainte am afirmat că guvernele lumii au pierdut pariul cu globalizarea : s-au înfruptat din fructele ei, dar, nu au știut și să o valorifice. Acum adaug că asta se datorează și llimitelor concepțiilor circumscrise la cadrul național ale partidelor tradiționale. Evident, trebuie găsită o altă formulă de reprezentare a intereselor publice !

Iulie 2017