Independența băncilor centrale

Donald Trump nu se dezminte. După ce în timpul campaniei electorale din 2016 critica FED-ul pentru “crearea unei false economii” rezultată în urma unor politici insuficient de restrictive după criza financiară globală și o asimila pe Janet Yellen, președinta de atunci a FED, cu un adversar politic al său și susținătoare a lui Hillary Clinton, la nici doi ani distanță revine cu acuze la adresa FED-ului pentru politica de ridicare a dobânzilor de către board-ul, republican de această dată, al instituției americane. FED-ul este învinuit de necorelarea laxității politicii sale cu voința republicană de a susține investițiile și investitorii locali, chiar cu prețul unei noi adăugări la datoria publică ce a depășit deja PIB-ul. Important este să câștigăm acum și nicio realitate economică nu trebuie să împiedice realizarea unor promisiuni insuficient cântărite.

Faptele sale sună cunoscut pe meleagurile românești unde guvernanții și porta-vocile lor caută să determine subordonarea politicii monetare a băncii centrale scopurilor lor politice. În fond, nu poți aspira la totalitarism fără să deții controlul tuturor pârghiilor puterii.  Dar nici apusul democrației nu este departe.

În fond, toți liderii care aspiră la totalitarism nu vor decât ca politica banilor ieftini să le fie la îndemână, să poată cere oricând băncilor centrale să pornească tiparnița de bani la primul lor semn sau să le pună la dispoziție orice sumă s-ar afla în conturile lor, chiar dacă proprietatea asupra acesteia este doar cu titlu temporar încredințată autorității centrale de emisiune monetară și rolul acelor depozite este de a proteja stabilitatea financiară a țării.

Contextul îmi îmintește unele momente trăite care se leagă de alegerea între supunere și independență. În vara anului 1990 am propus Guvernului restructurarea Băncii Naționale a României, dintr-o instituție supusă guvernului într-una independentă.

Să ne reamintim : 1) pe durata de până la alegerile din mai 1990 rezerva valutară a statului se subțiase consistent prin tot felul de reparații clamate de populație, dar și pe seama unei creșteri excesive a bunurilor de consum importate într-un regim de neconvertibilitate a monedei naționale; 2) se consumase mineriada din 13-15 iunie pe care o văzusem la televizor, la Berlin, unde se desfășura o reuniune Euromoney, dedicată provocărilor economice ce urmau schimbărilor politice din Estul Europei.  Îmi era clar că dacă vrem să respectăm voința populară, care prin vot marcase atașamentul de trecere la economia deschisă, de piață, în condițiile în care stabilitatea politică era fragilă și nu puteau fi definite obiective de program economic cu perspective de continuitate pentru durata mai multor ani sau cicluri electorale, ancora de stabilitate trebuia să revină unei instituții independente de guvern și a cărei conducere să aibă o durată a mandatului care să nu depindă de ciclul politic.

Mă bazam în propunerea făcută pe o experiență neplăcută prin care trecuse chiar SUA :  în 1972, după o perioadă de recesiune întreținută și de deficitele bugetare agravate de finanțarea războiului din Vietnam, America era în faza realegerii lui Richard Nixon, care avea nevoie de reconfirmarea sprijinului industriașilor republicani. Altfel spus, un plus de cheltuieli necesare pentru confirmarea promisiunilor electorale.  Acest lucru s-a realizat prin reducerea ratei de politică monetară a FED (Nixon nici nu s-a sfiit să dezvăluie ralierea politică a președintelui FED de la data respectivă, Arthur Burns), ceea ce a încălzit economia, dar a rezultat în realegerea lui Richard Nixon, chiar cu prețul ulterior al stagflației care a avut un impact de decenii asupra economiei americane. Richard Nixon blamase și el FED-ul (Six Crises, Doubleday 1962) ca fiind vinovat pentru înfrângerea sa în cursa prezidențială din 1960 contra lui John Kennedy.

Motivul esențial pentru care independența băncilor centrale trebuie apărată constă în faptul simplu că oamenii își doresc stabilitate și un confort decent pe o durată mai lungă decât un ciclu electoral de 4 ani. Poate unii caută justificare în intențiile politicienilor de a supune politica monetară obiectivelor politicii fiscale (o rată scăzută a dobânzii de referință susține o îndatorare mai ieftină a trezoreriei statului pentru acoperirea cheltuielilor promise, în general orientate către consum) prin caracterul de numire a guvernului de un partid sau o colaliție rezultată prin vot democratic, dat pe baza unor promisiuni a căror îndeplinire depinde de accesul la un număr de instrumente dintre care, unele, pot să nu fie în mâna guvernanților. Adică, politica monetară și de stabilitate financiară este sub controlul băncilor centrale, neafiliate politic. Și de aici, ușor de concluzionat că acestea nu sunt rezultate din aceeași voință democratică !

Sunt din ce în ce mai mulți cei care cad pradă acestei insinuări. Lor le răspund doar atât : da, băncile centrale nu sunt rezultate dintr-un vot popular, dar nu sunt nici autocrate !  Ele sunt răspunzătoare în fața tuturor, inclusiv a celor care n-au votat partidul câștigător în alegeri și a investitorilor. Băncile centrale sunt răspunzătoare pentru deciziile lor prezente în fața contemporanilor și a  generațiilor viitoare. Oamenii de bună credință trebuie să țină seama de faptul că consecințele negative ale unor politici monetare greșite (prost alese) au efecte pe termen mult mai lung decât consecințele unor politici guvernamentale proaste, care pot fi corectate de alte alegeri democratice. Nu este ușor de înțeles și de acceptat acest fapt, pentru că subiectivismul ne face să dăm prioritate beneficiilor imediate ignorând consecințele lor pe termen lung.

Pentru toți operatorii economici, fie ei autohtoni sau străini, independența băncii centrale este egala încrederii. Asta face parte dintr-un proces educațional și din experiența dezvoltării afacerilor în medii economice a căror predictibilitate este dată întâi de încredere și mai puțin de promisiuni.

Iulie 2018