Împreună în trecut, separați în viitor

La 100 de ani după încheierea Marelui Război, prea mulți dintre liderii prezentului se ascund de responsabilitățile comune pentru viitor și se mulțumesc cu satisfacția de a fi ajuns în prim planul politicii într-un timp de pace, făurit pe jertfa milioanelor de oameni căzuți în linia și în spatele frontului de către alți oameni care s-au zbătut pentru a face din vechii dușmani partenerii prezentului. 

Încheierea primului război mondial a pus capăt Europei imperiilor și a dat naștere Europei statelor- națiuni, iar încheierea celui de-al doilea război mondial, a cărui lecție ar trebui să fie „niciodată din nou”, a făcut ca orgoliile locale să cedeze locul unității, ceea ce a dat lumii o nemaiîntâlnită perioadă de 73 de ani de pace, la adăpostul căreia progresul și-a răspândit binefacerile pretutindeni.

Totuși, centenarul încheierii primului război care a antrenat națiunile și folosirea armelor de distrugere în masă, nu lasă loc încrederii că pacea va fi în continuare o dimensiune fixă a existenței. Istoricul german Daniel Schönpflug afirmă că „atunci când generația care a trecut prin război dispare, precauția slăbește și naivitatea favorabilă războiului crește” (Kometenjahre. Die Welt im Aufbruch, S. Fischer Verlage, 2018).Cred că generația născută după 1990 privește evenimentele din urmă cu 100 ani cel mult cu interesul pe care îl dau și faptelor de acum 200 sau 500 de ani. Tocmai pentru că trecutul nu îi aparține și are dreptul să considere că imperfecțiunile prezentului nu i se datorează, liderii politici responsabili nu trebuie să abdice de la datoria de a  oferi acestei generații un cadru stabil de afirmare profesională, culturală și încredere în pacifism și solidaritate. I-aș îndemna, însă, pe tineri să citească „Trilogia secolului”, scrisă de Ken Follett, ca să poată înțelege din paginile ei sacrificul pe care bunicii și părinții lor l-au făcut pentru o lume mai liniștită și mai prietenoasă în care să crească.

Primul război  mondial, despre care se credea că este acela „care va pune capăt tuturor războaielor” a lăsat în urma lui peste70 milioane de victime și lecția „se poate întâmpla din nou”!  Astăzi suntem confruntați cu provocări de un tip nou, dar care nu exclud recursul la violență. Am ajuns aici pe mai multe căi: imigrația în Europa a milioanelor de deznădăjduiți provenind din Orientul Mijlociu și Africa, incapacitatea guvernelor din statele cu economii emergente de a pune în practică politici de dezvoltare teritorială echilibrată,  lipsa de coeziune la nivel european în privința consolidării politice, militare și instituțiunale a Uniunii. În breșele cauzate de factorii menționați s-au insinuat extrema dreaptă, populismul și naționalismul (voit confundat cu patriotismul). 

Viitoarele alegeri pentru Parlamentul European vor face, cu siguranță, loc unei configurații  politice în care câștigătorul real este extrema dreaptă. Trebuie să corelăm asta cu alegerea unei noi Comisii Europene în care reprezentanții națiunilor vor reflecta raportul de forțe schimbat pe plan național. Însăși coeziunea Comisiei este amenințată. Toate acestea vor avea impact direct asupra modului în care bugetul european pentru execțiul 2021-2027 va fi conceput și aplicat. Deja vedem disprețul pe care guvernul italian îl afișează față de cerințele unui buget național care să contribuie la stabilitatea întregii Europe, ceea ce apare drept invitație și pentru alții. Cât de liberală și de democratică va mai fi Europa în viitor? Este o întrebare care îi frământă pe cei care se simt cetățeni ai Europei și cred într-un destin comun. 

Forumul Păcii, deschis la Paris în chiar ziua Armistițiului, cu participarea a peste 70 șefi de state și guverne, a debutat cu exprimarea nevoii de a găsi prin multilateralism și deschidere soluții de guvernanță globală și de menținere a păcii.  Un prilej de cumpănire a propriilor intenții, dar și de înțelegere a responsabilității. Absența de la Forum a președintelui american, care a preferat să onoreze doar ceremoniile de comemorare a victimelor căzute pentru cauza comună a păcii, exprimă ruptura, refuzul Americii de a-și mai exercita leadership-ul prin dialog cu ceilalți și abandonarea unei politici externe de lungă durată dedicată apărării ordinii liberale și drepturilor omului. Opțiunea  lui Donald Trump de a întoarce spatele căutării în comun de soluții pentru probleme comune este cel mai elocvent semn că nu-i pasă de ceilalți și nu înțelege că țara sa, chiar și prima putere a lumii, nu mai poate progresa în liniște de una singură. 

Campionii actuali ai naționalismului, care își auto-întrețin resentimentele față de deschidere și care opun suveranitatea multilateralismului, dau dovadă de „autism politic” (Hanns W. Maull, Autism in Foreign Policy, Stiftung Wisenschaft und Politik, Berlin 2017).Societățile care din punct de vedere politic, economic și social au succes de lungă durată riscă să devină captive proliferării unor interese afirmate (America First) care tind să încetinească și să constrângă dinamica adecvării politicii la schimbările mediului extern. 

Președinția americană în exercițiu ignoră cu bună știință eroarea dezavuării de către Congresul dominat de Republicani a propunerii președintelui Woodrow Wilson de înființare a Ligii Națiunilor, care, cu Statele Unite între membri, ar fi putut împiedica, poate, declanșarea celui de-al doilea război mondial. În 1919 președintele american a spus: „Pot prezice cu absolută certitudine că în timpul viitoarei generații va avea loc un alt război mondial dacă națiunile lumii nu se vor concerta asupra metodei prin care să-l împiedice”.  Or, pe același temei cu care Congresul a refuzat ratificarea tratatului Ligii Națiunilor – să nu îi fie atinsă suveranitatea - , SUA au ales acum calea de a merge în viitor pe un drum separat de al celorlalți. Din păcate destui lideri prezenți la Paris la 11 noiembrie 2018, gândesc la fel și viitorul a devenit imprevizibil. Pentru europeni, 2019 devine anul alegerii între un nucleu central și o Uniune.

Noiembrie 2018