Stabilitatea sacrificată

 

Un reprobabil efort de încolțire și culpabilizare a băncii centrale se depune în România dinspre guvern, politicieni în căutare de recunoaștere și avocați care vor notorietate pe spatele încovoiat al unor debitori. Miza atacurilor concertate asupra băncii centrale a fost declarată de adversarii ei și este lesne de înțeles: viitorul Consiliu de adimistrație al băncii centrale trebuie să se supună comandamentelor politice ale partidului aflat acum la guvrrnare. Discuțiile despre Robor, nivelul dobânzii de politică monetară sau al raportului dintre leu și euro caută să dea o aparență de intelectualism unei ținte precise și imediate. Faptul că guvernul și slujitorii lui întreprind acțiunile prezente tocmai în etapa exercitării președinției rotative a UE de către România, etapă importantă pentru consolidarea Uniunii Bancare și a reașezării post Brexit a raporturilor dintre statele membre ale eurozonei și cele non-euro, dovedește dezinteresul guvernanților pentru un viitor european al României.

Dacă privim faptul că aproape 80% din legislația pe care Consiliul UE o ratifică este subiect al unui sistem de vot bazat pe dublă majoritate (care cere un mimim de 55% din numărul membrilor Consililui, dar care să reprezinte cel puțin 65% din populația UE), atunci Brexitul însemnă că Eurozona acoperă 70,4% din numărul statelor membre și 76,5 % din populație. Altfel spus, minoritatea de blocaj a unei propuneri legislative la nivelul Consiliului, care trebuie să fie reprezentată de coaliția a cel puțin 4 state membre și să reprezinte cel puțin 35% din populația UE, va funcționa mult mai greu decât înainte de Brexit, dacă va mai funcționa. Or, dacă interesele financiare ale Angliei au fost capabile să impună în Autoritatea Bancară Europeană ca sistemul de vot să fie condus de principiile unei majorități duale, atât pentru Eurozonă , cât și pentru statele non-euro, plecarea Angliei slăbește puternic capacitatea de negociere a celorlalți 8 membri non-euro, ei înșiși divizați de disproporțiile între nivelul de bancarizare al piețelor și cel de dezvoltare a economiilor.

Știm deja că există practica reuniunilor informale ale statelor din flancul sudic al Europei (Franța, Italia, Grecia, Spania, Portugalia, Cipru și Malta), că Noua Ligă Hanseatică  (Estonia, Finlanda, Irlanda, Letonia, Lituania, Olanda, Danemarca, Suedia), acceptând la sfârșitul anului trecut, între membrii ei, Cehia și Slovacia, a făcut ca grupul celor 4 de la Vișegrad să-și piardă coerența. Evoluțiile interne din Polonia și Ungaria vor continua, probabil, să le țină într-un fel de izolaționism față de curentul preocupărilor europene.  Așadar, rămân, deocamdată, în afara jocurilor de concertare cei mai săraci membri ai Uniunii (România, Bulgaria și Croația) și cu greu ne putem imagina că ei vor avea capacitatea să influențeze deciziile celor 19 și ale  aspiranților (Bulgaria).

Cele de mai sus mi se par a nu fi aprofundate cu atenție suficientă la București, mai ales în contextul în care cadrul financiar multianual (2021-2027) ar putea să prevadă instituirea unei facilități de convergență care să contribuie la rezolvarea problemelor structurale din economiile statelor euro-candidate. Dar, cum noul buget comunitar ar intra în vigoare după viitoarele alegeri parlamentare din România, subiectul nu pare să fie o prioritate pentru politicienii interesați de cosmetizarea imediată a deficitului bugetar, eminamente structural.

Dacă guvernul nu pare atras de o afirmare a vocii României în privința celor de mai sus, nici banca centrală nu mi se pare să fi afirmat cu suficientă fermitate nevoia de a lucra în direcția pro-euro și pro-stabilitate financiară. Ceea ce străbate dincolo de zidurile groase ale clădirii din strada Doamnei este lipsa de solidaritate a membrilor consiliului de administrație, speculată de adversarii ei, și o atitudine dominată de grija de a nu supăra partidul care poate reînnoi mandatele celor care își  probează independența doar cu rapoarte lipsite de îndrăzneala propunerilor. Reprobabilă este și atitudinea acelora care vor să convertească antipatiile personale în dispute între instituții. După trei decenii de construcție a democrației, astfel de manifestări o fac puțin credibilă.

În anul schimbării consiliului de administrație, banca centrală ar fi trebuit să intre cu un nou statut care să prevadă mai clar și mai extinse atribuțiile acesteia pentru asigurarea stabilității financiare, precum și dezlegarea definitivă a componenței consiliului său de algoritmul politic din parlament. Nu a făcut-o și acest lucru se întoarce împotriva ei.

Nicăieri în lume, banca centrală nu este un guvern alternativ și nu țintește să înlocuiască în atribuții instituții alese printr-un vot democratic. Dar ea este aceea care, lăsată să-și îndeplinească funcția, asigură continuitatea bunului mers în economie la schimbările de garnituri politice, subiecții deciziilor ei fiind toți cei care muncesc, investesc, învață, acordă protecția socială și asigură stabilitatea puterii de cumpărare, un număr probabil mai mare decât al celor care închiriază unui partid puterea pe un termen anume.

Februarie 2019