NECUNOSCUTA

Anul 2020 a început cu stângul în Uniunea Europeană. Identitatea națională își arată cu atât mai mult tăria față de identitatea europeană, cu cât amenințările sunt mai aproape de popoarele Europei: relațiile cu Rusia reflectă o ruptură între opțiunile Estului european față de Vest; interesul față de China este mijlocit de starea balanței comerciale cu fiecare dintre statele membre ale UE, iar relațiile cu SUA continuă să fie marcate de atitudinea ostilă a administrației americane față de multilateralism și de incertitudinile opțiunilor ei de politică comercială.  Brexitul este un act ostil unității europene ce nu poate fi minimizat și nici scuzat de temerea britanicilor față de  presupusa federalizare a Europei pe care ar urmări-o tandemul Wolfgang Schäuble - Karl Lamers (Überlegungen zur europäischen Politik, CDU/CSU 1 septembrie 1994) și Emmanuel Macron (Initiative pour l’Europe, Sorbona, 26 septembrie 2017). În plus, după ce migrația și terorismul au zdruncinat serios libertățile câștigate prin Acordul Schengen, coronavirusul poate aduce noi bariere în calea liberei circulații, bazate pe neîncrederea dintre autoritățile naționale. Cu atât mai mult cu cât cei mai mulți cetățeni ai Europei continuă să asocieze normalitatea cu statul- națiune.

Pactul verde, noua strategie de creștere economică, care țintește să facă din Europa, la orizontul anului 2050, primul continent neutru din punct de vedere climatic, să amelioreze sănătatea și calitatea vieții cetățenilor, protejând totodată natura, este deja aspru criticat de reprezentanți ai Estului european, care, de teama unor costuri prea mari, vântură intenția de a urma calea exit-ului, prin modificarea Tratatului European și inițierea de referendumuri naționale după un model deja folosit. De asemenea, dificultățile adoptării bugetului pentru exercițiul 2021-2027 reflectă, după cum recunoaște cancelarul german Angela Merkel, „existența unor diferențe prea mari” între statele membre (21 februarie 2020).

De fiecare dată când Europa este confruntată cu astfel de crize, este cazul să ne reamintim ceea ce spunea Willy Brandt: nicio țară nu trebuie să aibă dreptul de a împiedica unele state membre să coopereze mai strâns. Gradele diferite de dezvoltare ale statelor membre trebuie să-și găsească corespondent în integrarea diferențiată, în tratamente diferite, dar care să nu fie opuse eforturilor de integrare (France, Germany and Europe, noiembrie 1974).

Toate cele de mai sus îndeamnă la o examinare mai atentă a realismului unei Europe diferențiate din punct de vedere al integrării. Din punct de vedere instituțional, constatăm că toate Consiliile europene, fie ele la vârf, fie la nivel ministerial, se numesc impropriu „europene”, ele fiind de fapt niște reuniuni interguvernamentale: șefii de state și guverne sau miniștrii exprimă în cadrul lor poziții și rezerve naționale, ambele nefiind în măsură să consolideze ideea de uniune, ci doar să consfințească „a lesser union”, „une unité amoindrie”. Paavo Lipponen, ex-prim ministru al Finlandei, avertizase cu două decenii în urmă că „inter-guvernamentalismul amenință nu doar echilibrul instituțional și claritatea regulilor, ci însăși egalitatea statelor membre, cea între cetățenii Europei și companiile europene” (Alocuțiune la Collège d’Europe, Bruges, 10 noiembrie 2000).

Dacă acceptăm că Uniunea Europeană s-a născut din dorința de a evita războaie viitoare pe continent pe calea deposedării statelor-națiune de unele prerogative ale puterii lor în favoarea unei guvernanțe supranaționale, în fața unor idei de adâncire a integrării - dincolo de sfera economicului - mulți europeni, și mai ales cei care s-au alăturat Uniunii după 1990, privesc proiectul european ca fiind idealist și de nedorit, deoarece slăbirea statului-națiune ar implica prăbușirea democrației naționale ca mijloc de legitimare a puterii locale.

Etape diferite, înțelegeri diferite: dacă piața comună, cu care a debutat Uniunea Europeană,  a fost considerată de întreprinzători și lucrători ca fiind cea mai bună cale de asigurare a prosperității naționale și de orientare a politicilor naționale către susținerea ei, iar instituțiile interguvernamentale create au lucrat pentru susținerea statului națiune, astăzi se încetățenește impresia că statele senioare doresc să se comporte ca un „Directorat” care ar aplica inclusiv o politică de dominație a noilor membri (beggar – thy- neighbour).

Orice tratat este expresia voinței părților și acestea au prerogativele modificării lui. Prin urmare trebuie să privim cu realism cele două căi: va merge Europa spre o Uniune mai adâncă și mai puternică, cu participarea tuturor membrilor ei, sau o Europă a integrării diferențiate este cea care va prevala? Formulele anterioare, care căutau să asocieze unitatea cu flexibilitatea nu mai sunt de actualitate, și trebuie să se renunțe la pretenția egalității de voturi în chestiuni de substanță pentru integrarea europeană, dar față de care unele state-națiuni nu au întreprins nimic și nici nu sunt dornice să o facă în viitor. Faptic, Europa este difernțiată: nu toate statele sunt membre ale Uniunii economice și monetare și ale Euro-zonei, nu toate sunt parte la Acordul Schengen, nu toate au aceleași priorități în materie de politică externă și de securitate, după cum diferă înțelegerea statului de drept și atitudinea față de migrație.

Eterogenitatea Europei a cresut odată cu lărgirea Uniunii și s-a consolidat în crizele cu care Europa a fost și este confruntată: criza financiară, guvernanța euro-zonei, criza refugiaților, creșterea xenofobiei și naționalismului, subminarea standardelor democrației liberale, creșterea presiunilor centrifuge. Se poate discuta dacă diferențierile existente i-au ferit pe unii și au făcut mai ușor de aplicat remediile pentru membrii aceluiași cerc. Cu certitudine, însă, ordinea de precădere a discuțiilor a adâncit diferențele dintre centru și periferie.

După cum constată, între alții, Frank Schimmelfenning (The Choice for Differentiated Europe: An Intergovernmentalist Theoretical Framework, 2019) și Marco Brunazzo (The Evolution of EU Differentiated Integration between Crisis and Dilemmas, octombrie 2019), eterogenitatea preferințelor, dependențelor și capacităților statelor membre a crescut în procesul lărgirii UE și crizele recente le-au adâncit. Chiar recunoscând realismul diferențierii, inclusiv prin practica etapelor de tranziție, dar și neajunsurile recuperării decalajelor, acestea nu furnizează motive suficiente pentru a absolvi politicienii de răspunderea stabilirii unor limite de timp în practica unor atari politici, prelungite din teama față de schimbări politice majore pe plan intern.

În termeni pragmatici trilema Europei este DIFERENȚIERE – FRAGMENTARE – DOMINAȚIE. Este limpede că diferențierea este dependentă de putere și resurse, iar asocierea ei cu șocuri ale unor crize conduce către fragmentare. Ab initio, presupunem o respingere de plano a dominației, dar chiar și în absență, ea va fi incriminată de cei cărora li se pare că li se cere prea mult. În condițiile actualelor acte fundamentale ale Europei, paradoxul poate consta în faptul că „cu cât UE se integrează mai adânc, cu atât incită mai mult diversitatea, astfel încât integrarea întreține diferențierea” (John Eric Fossum, Europe’s triangular challenge: Differentiation, dominance and democracy, EU3D, Decembrie 2019)

Problema care se pune este că o Europă funcționând cu state constituționale, dar slăbită de reacția națională la șocuri face jocul intereselor altor mari puteri, fie din punct de vedere strategic, fie economic. Cel puțin contextul prezent îndeamnă la explorarea a două căi: fie un status-quo, respectiv o înghețare temporară a ambițiilor, atât în direcția unei forme specifice de federalism, cât și a tentațiilor de exit; fie asumarea unei relații de interdependență asimetrică, prin conceperea unei forme de relație stelară între statele cu voința de a funcționa într-o subsidiaritate adâncită și cele care sunt satisfăcute doar de un partenariat economic cu grade diferite de intensitate.

Cine are dreptul să se pronunțe asupra evoluțiilor viitoare? Dacă acceptăm că principiul de bază al democrației este autonomia (publică și privată), funcționalitatea ei depinde de gradul în care cetățenii înșiși înțeleg că ei sunt autorii legilor și normelor cărora li se supun. Actualmente, statele europene au configurații structural-constituționale diferite, asociate cu instituții funcționând  diferit din punct de vedere legal și politic, au culturi politice și structuri locale diferite, precum și moduri diferite de a asigura interacțiunea cetățenilor cu politica. Prin urmare, într-o Europă amenințată de tendințe centrifuge, a prescrie standarde uniforme în discuția despre o Uniune viitoare întemeiată pe inter-guvernamentalism republican, sau axată pe un federalism politic și cu o piață comună, ori o formă de guvernanță regională care să capitalizeze efectul pe care globalizarea l-a produs în transformarea suveranității,  este contraproductiv pentru scopul urmărit și ar amenința să destrame și mai mult unitatea. Altfel spus, oamenilor trebuie să li se vorbească pe limba și înțelesul lor!

Februarie 2020