Anticorpi ai democrației

În Occident s-a crezut multă vreme că răsturnarea totalitarismului și accesul la libertate sunt sinonime cu instalarea democrației. Probabil că cei mai mulți dintre locuitorii Europei estice năzuiau ca așa să fie. Cultural, est europenii împărtășesc aceleași valori ca și vecinii lor continentali, dar deceniile de totalitarism i-au separat în privința organizării statale și economice. Astfel, după căderea totalitarismului în estul Europei, ghidul către democrație a fost mimetismul. Ne-am uitat în grădina vecinilor și am dorit să facem la fel. Nimic rău în asta, doar că mimetismul, în loc de a naște o democrație bazată pe credință proprie, a dus la copieri inegale și incomplete ale modelului. Și, ca întotdeauna, copia nu este la fel de bună ca originalul. Asta a și determinat ca, după o perioadă de euforie a libertății, să apară îndoielile și  reproșurile. Lucrurile nu mergeau la fel, raportul dintre capital și preocuparea pentru social nu s-a dovedit unul optim și în aproape toate economiile din estul Europei marile averi s-au făcut din contracte cu statul și cu prețul corupției. Partidele politice au îmbrățișat doctrine care se dezvoltaseră într-un alt mediu, dincolo de cortina de fier.

Ca într-un scenariu SF, Estul european se trezise într-o altă epocă, între națiuni ale căror realizări și obiective se bazau pe continuitate. Fenomenul post-totalitarismului nu fusese o preocupare pentru cei din Occident și, prin urmare, toate variantele lor de consiliere oferite esticilor se rezumau la „faceți la fel”. Este o eroare să credem că ar fi existat un scenariu global de trecere la democrație sau la economia de piață. Dincolo de câștigul politic al unor noi aliați ai libertății, nu a existat o viziune închegată despre cât de deschis să fie Occidentul în acceptarea unui parteneriat egal pe tărâm economic. De altfel, au fost dese momentele când ezitarea Occidentului se vedea că provine din lipsa de siguranță privind ireversibilitatea drumului pe care est europenii îl aleseseră. De cealaltă parte, în Est, pendularea între gradualism și „fast track” a pus sub semnul întrebării  sinceritatea politicilor de trecere la economia de piață, lăsând pe un loc secundar existența sau lipsa mijloacelor cu  care acest proces să se desfășoare. Europa de est nu a beneficiat de un echivalent al „planului Marshall” și nici de un consens între occidentali despre cum puteau ajuta economiile est-europene să devină stabile și partenere de lungă durată. Însuși procesul de aderare la Uniunea Europeană a fost o dovadă a lipsei de viziune comună. Inclusiv organismele financiare internaționale au fost nepregătite să ofere asistență eficace unui mediu complet nou, rezultatele programelor lor fiind îndoielnice sub aspectul eficacității, un simptom regăsit mai târziu în Irak, unde absența premiselor economice (pârghiile economiei libere) și sociale (organizații patronale, sindicale și civice, de control) au făcut ca valorile economiei concurențiale și guvernanța corporativă să fie primite cu răceală.

Existența unor diferențe de avans între țările estice este datorată modului în care propunerile de reformă, în esență aceleași, au fost acceptate sau amendate de către Parlamentele naționale. Să nu uităm că, încă din acea etapă de început, unele foruri legislative au fost puternic impregnate de susținători ai naționalismului deghizat în patriotism, în general îndepărtați, prin profesiune, de piață.

Abia spre finele mileniului trecut și începutul celui prezent a devenit limpede că democrația fără un consens în interiorul națiunilor nu poate produce roade, și atunci s-au inițiat foile de parcurs pentru ca cei din estul Europei să devină parte ai Uniunii Europene. Din păcate, acest demers nu a fost unul însușit de întrega societate și istoria recentă reține că, în mai toate țările, guvernele în exercițiu pe durata pregătirii aderării la UE au căzut la primele alegeri generale. Iar contestarea și-a făcut loc.

Jacques Rupnik, director la Centrul de cercetări internaționale de pe lângă Facutatea de științe politice din Paris (Revue des Deux Mondes, decembrie 2019), apreciază că „revoluțiile est-europene din 1989 sunt singurele din istorie care nu au propus un nou model de societate”. Ele au încercat să replice democrația altor state, ca pe un import. La trei decenii după, trebuie să admitem că ciclul 1989 este închis și că societățile estului European au nevoie de o viziune politică care să facă posibilă înaintarea lor fără remușcări și fără vendete. Momentul următor este cel de separare a apelor, chiar dacă aceasta va avea loc în condițiile unor acțiuni anti-europene. Este evident că marile centre de putere simt Europa doar ca pe o pradă și cred că fereastra de oportunitate în care ea putea să devină o putere politică s-a închis. Aceasta se datorează și europenilor, ale căror disensiuni au ajutat la punerea sa într-o situație neconvenabilă fiecăruia. Acum se joacă miza unei unități mai pregnante a Europei după Brexit sau a unei Europe întemeiate pe un nucleu și o periferie. Și pentru asta este nevoie ca tineretul să devină responsabil nu doar pentru sine, ci și pentru timpul viitor.

Noiembrie 2019