Economia trebuie sprijinită în criza provocată de pandemie 

Acum o săptămână, revista „Economistul” mi-a cerut un punct de vedere legat de posibile soluții pentru ca economia să-și poată relua ciclul normal. Am dat atunci un răspuns în câteva fraze, dar consider că el trebuie explicat, pentru că un răspuns la circumstanțe neuzuale nu poate fi mereu înghesuit în reguli pre-existente. Cele de mai jos conțin elementele răspunsului dat, dar am simțit nevoia să adaug unele elemente de referință pentru a înțelege mai bine de ce la circumstanțe speciale trebuie răspuns cu mijloace extraordinare.

Suntem în faza în care toată lumea bâjbâie, constrânsă fie de rigoarea unui establishment nefuncțional în actualele condiții (mă refer la arbitrarul separării băncilor centrale de economia reală și la existența unor reglementări prudențiale neadecvate momentului), fie de încercarea unor guverne de a oferi soluții pe termen scurt cu cheltuieli cât mai mici.

Pandemia care a lovit toate economiile importante pentru baza industrială și financiară a lumii reclamă un răspuns la fel de amplu. Șocul ei a lovit atât oferta, cât și cererea, ceea ce este profund diferit de criza din 2008-2009, când sectorul afectat a fost cel financiar și ieșirea din criză s-a făcut prin tratament aplicat acestuia. Durata actualei crize nu poate fi circumscrisă unor factori economici, ci epidemiologici, și ca atare remediul pentru economie nu se găsește cu ușurință, mai ales în situația unor replici ale epidemiei. În primul rând trebuie să plecăm de la faptul că dependența în aprovizionarea mondială de aproape o singură piață necesită un timp mare de relocalizare și dispersie a producției, ceea ce înseamnă un consum mare de bani. Vom constata că regionalizarea ia locul globalizării și fiecare economie națională trebuie să-și caute deja nișele pentru a se remarca. În al doilea rând, băncile cu capital privat, comerciale sau de investiții, nu se pot desprinde de ideea de profit, ceea ce face improprie credința că ar acorda credite cu dobândă zero în măsură suficientă. În privința Uniunii Europene și a Băncii Centrale Europene, birocrația ambelor este greoaie și formula de decizie prin vot unanim, dar care exprimă atitudini naționale, le restrânge eficacitatea.

Ca atare, soluția este în primul rând în mâna autorităților centrale naționale: guvernul și banca centrală. Să amintim că încă în 2019 Japonia a distribuit populației bonuri valorice pentru a stimula cererea. Practic, ar trebui ca formula mai veche, de “helicopter money” (Milton Friedman,  în The Optimum Quantity of Money and other Essays, 1969  evocă distribuția fără rambursare a unor sume către consumatori ca pe o reacție necesară a băncilor centrale în situație de deflație) - la care, cu obișnuitele ajustări marca Donald Trump (2.000 miliarde dolari distribuiți prin Trezorerie și nu ca instrument monetar), a recurs administrația americană în circumstanțele prezente, - să fie înlocuită de “drone money” (împrumuturi țintite) și banca centrală să devină creditorul preferat, consistent și pe termen lung al guvernului sau direct al unor sectoare, ocolindu-se intermedierea băncilor comerciale. Un împrumut, în locul unei gratuități se reflectă altfel în bilanțul autorității monetare și o și obligă să vegheze la rambursarea acestuia. (Prezumțiile de imixtiune în politica guvernamentală nu-și au locul în circumstanțele prezente.)  Desigur, problema suscită o înțelegere de principiu la nivelul mai multora (ex. membrii BCE), pentru că pandemia afectează toate economiile. Am în vedere aici necesitatea eliberării legale a băncilor centrale de actualele interdicții de împrumutare a guvernelor: operațiunea care trebuie întreprinsă nu este una cosmetică, ci este   a soluțiilor durabile și responsabile pentru agenții economici și angajații lor.

Desigur, formula achiziționării titlurilor de stat de pe piața secundară este o modalitate de majorare a lichidității disponibile în sectorul bancar (existentă în portofoliul BCE al instrumentelor de intervenție), dar ea nu aduce un beneficiu direct guvernului. În schimb, suspendarea Pactului de stabilitate european este, pe fond, o măsură îndreptată spre același scop, al punerii resurselor financiare necesare la dispoziția statului. Canalul de alimentare cu fonduri ar fi însă mult scurtat prin dirijarea directă a lor dinspre banca centrală către autoritatea executivă.  Ar fi, ulterior, responsabilitatea guvernului de a distribui sumele primite direct de la banca centrală către sectoarele din economie sau cele sociale, cu luarea măsurilor de asigurare a unei administrări responsabile (inclusiv prin constituirea de participații directe ale statului).

Faptul că BCE a decis lansarea unui program de urgență pentru cumpărarea titlurilor de stat ale membrilor Eurozonei în valoare cumulată de 870 miliarde Euro până la sfârșitul anului, echivalând cu 7,3% din PIB-ul țărilor membre, că suma la dispoziție pentru operațiunile de refinanțare este de 3.000 miliarde Euro, în condiții de dobândă negativă  (-0,75%) exprimă hotărârea de a acționa în forță față de gravitatea situației. A nu se uita că în actualele circumstanțe, însăși politica de non-deficit public a Germaniei a fost abandonată.

Cred că pentru a obține efecte necesare (ca stat care a dorit nepermis de mult să stea în afara Eurozonei), durata de acordare a creditelor direct de către autoritatea monetară către stat ar trebui să nu fie mai scurtă de 15-20 ani, și suma inițială să nu fie mai mică de 15% din PIB. De ce această sumă? Pentru că nu doar guvernul trebuie să facă față unor cheltuieli mari pentru sănătate, investiții, sociale, ci și datorită nivelului scăzut de capitalizare a firmelor locale și  capacității reduse a bursei de la București de a se comporta ca un stimul de forță în economie.

Desigur, o rigurozitate se impune pe durata întregului proces și la toate nivelurile. Mai ales dacă se dorește evitarea unei crize imediate sau a unora provocate de un prost management. Sunt convins că o atare propunere va fi întâmpinată cu rezerve din partea apărătorilor teoriilor clasice. Dar acum nu este timp pentru purism, ci doar pentru acțiune și asumarea curajului.

În fond, am fi naivi dacă am crede că economia va mai fi la fel după coronavirus. Ori, mare parte din aceste resurse, existente la nivelul băncilor centrale, ar trebui să sprijine tocmai conversia către altceva. Pentru aceasta, însă, trebuie să admitem că într-o epocă a dobânzilor negative nu se pot obține rezultate prin apelarea la instrumente de politică monetară dezvoltate cu scopul țintirii inflației. Pe de altă parte, rolul băncilor comerciale și de investiții poate crește substanțial dacă formulele de garantare de către stat a creditelor se flexibilizează și se extind, inclusiv cu contragaranții din partea băncilor centrale. Fac din nou trimitere la BCE, menționând decizia Consiliului de supraveghere bancară, condus de aceleași preocupări, prin care a majorat capacitatea de împrumut a băncilor din Eurozonă cu 120 miliarde euro din fondurile proprii.   

Financial Times (16 martie 2020) menționa că „a ne îngrijora în acest moment de echilibrul finațelor publice este o perversitate contra-productivă, căci o cheltuială publică prea mică reprezintă pentru bunăstare o amenințare mai mare decât o cheltuială publică excesivă”. Părerea mea este că nu este cazul să invocăm teama de creșterea datoriei publice, atâta timp cât recunoaștem că o îndatorare bine administrată este furnizoare de creștere economică.

Martie 2020