Încotro ?

Cu doi ani în urmă am adus în discuție sfârșitul multilateralismului în relațiile internaționale (vezi La strânsoare - Sistemul financiar global între politică și inteligență), menționând, totodată probabilitatea apriției unei alte crize, care nu va pleca din același loc și nu se va limita la aceeași arie ca precedenta. Azi constatăm că Lumea întreagă este în situația inedită de a fi confruntată, în acelați timp, cu aceeași teamă. Coronavirusul a pus definitiv capăt ordinei economice de după al doilea război mondial și a aruncat omenirea într-o depresiune economică fără precedent, cu o viteză și anvergură – după cum spune Jacques de Larosière, ex- director general al FMI – nemaiîntâlnite (Eurofi, 14 aprilie 2020). Ideea unității europene, pe care am susținut-o și în care aș vrea să cred în continuare, a fost terfelită de câștigul neașteptat al naționaliștilor, dat de închiderea granițelor și de instituirea interdicțiilor la export, considerate până de curând parți esențiale ale libertăților fundamentale care au definit Europa.

Instituțiile multilateralismului se dovedesc slabe în confruntarea cu problemele cu adevărat globale și cedează teritorii unei înverșunate ofensive a promotorilor suveranității. Dacă aproximăm regionalismul Uniunii Europene cu o formă concretă și, până la un punct, evoluată a multilateralismului, acum îl diprețuim pentru lacunele privitoare la modul de (ne)integrare a chestiunilor de ordin social. La sourde oreille și graba închiderii granițelor, ca răspuns la cererea de ajutor a Italiei în momentul de explozie a coronavirusului pe continentul european, dă măsura lipsei de solidaritate a statelor europene și a liderilor lor.

Pe plan economic lucrurile nu stau altfel: în timp ce Eurozona a apărut mai coezivă, dar și mai dotată cu instituții capabile să suplimenteze efortul național al membrilor, cei aflați în afara clubului se uită cu speranță către FMI, unde SUA, cu puterea ei de veto, joacă o carte în interes propriu. Germania, țara care a excelat printr-o disciplină fiscală de invidiat (schwartze Null), reducând datoria publică de la 81% (echivalent PIB) în 2012 la doar 60% anul trecut, a trecut peste riscurile politice interne și a adoptat, la 25 martie,  un program de susținere a economiei fără precedent, pe care unii comentatori l-au definit ca o veritabilă bazooka: 1.100 miliarde euro, din care 550 miliarde garanții ale statului pentru creditele întreprinderilor și 100 miliarde pentru injecții de capital. Germania a răspuns unei recesiuni pe care curând o vom denumi „istorică”, cu măsuri de relansare curajoase (creșterea cheltuielilor publice și reducerea impozitelor echivalente cu 6,9% din PIB; reportarea obligațiilor fiscale și sociale echivalente cu 14,6% din PIB și deschiderea unor garanții publice și împrumuturi pentru întreprinderi reprezentând 38,6% din PIB-ul federal).

Cele întreprinse de Germania traduc o situație cu totul excepțională, pe care nu o putem interpreta cu responsabilitate doar prin prisma cercetării în trecut, mai ales dacă preocuparea este nu doar cea de a reporni motorul economiei, ci și de a-l schimba. Este prima dată în istoria umanității când, în mod conștient și colectiv, s-a recurs la punerea în somolență, în comă artificială, a celei mai mari părți a economiei globale pentru a proteja individul. Dacă nu a funcționat capacitatea de a preveni, Lumea a pus preocuparea de a vindeca înaintea celei pentru creșterea economică. Fără îndoială, acest lucru este meritoriu pentru respectul drepturilor omului. În aceste condiții prăbușirea prețului petrolului, și contractarea probabilă cu 7- 8% a produsului mondial brut în primul trimestru din acest an, ne fac să credem că o relansare durabilă în economie nu va fi posibilă înainte de 12-18 luni. Funcțiile vitale, pentru ca economia să iasă din actuala stare, trebuie să fie asigurate prin politicile monetare și bugetare. Schimbarea brutală a percepției FMI, din toamna anului trecut până în primăvara 2020, rezumată în răsturnarea prognozei de creștere economică pentru 170 de state (în acest an), la scăderi ale acesteia în 160 dintre ele, este rezultanta faptului că actuala criză este exogenă și nu produsul unei disfuncționalități a pieței. Sub-producția pe termen scurt impune adoptarea unor politici de schimbări pe termen lung, începând cu nevoia de relocalizare a industriilor și sfârșind cu cea de restructurare a activităților umane legate de economie.

Se va petrece acest lucru prin prevalența naționalului sau va exista și o abordare la nivel de piețe regionale? Economia va continua să păstreze între obiective competitivitatea și valorificarea dotării cu factori. Ca atare, concomitent cu restructurarea tabloului economic național, statele trebuie să-și însușească, în lipsa multilateralismului, caracterul multidimensional și multipolar al lumii prezente. Multilateralismul, născut din concurența între sistemele rezultate după două războaie mondiale și din dorința de securitate colectivă prin organizații internaționale și reglementări mulilaterale nu mai răspunde schimbării raporturilor dintre marile puteri (ele însele altele, de la SUA – Rusia la China – SUA).

Este inevitabilă o restrângere a globalizării (mult așteptată de populiști și naționaliști), inclusiv ca rezultat al erorii prezente: în loc ca statele să fi găsit o cale de conlucrare împotriva pandemiei, ele s-au poziționat ca adversare, concurente și dispuse să se blameze unele pe celelalte. De fapt, am constat că sunt prea mulți masculi alfa într-un cerc restrâns și cu o dorință fățișă de întoarcere la hegemonie. Totuși, însuși coronavirusul este rezultat al interdependențelor contemporane, ceea ce va și face ca sacrificând o parte din vivacitatea schimburilor de mărfuri și din fluxurile de investiții (capital), globalizarea să se manifeste mai pregnant în domeniul schimburilor de idei și forță de muncă (excluzând fluxurile migratorii). Pericolul pe care relocalizarea și restrângerea economiei globale îl poartă cu sine este cel al alunecării, din nou, a unor state mai puțin dezvoltate în grupa celor sărace, și prin repercusiune, apariția de focare de conflict.

Statul național este marele câștigător al pandemiei. Chiar dacă schimburile de informații științifice și bacteriologice au cunoscut o intensitate pe deplin meritată, totuși reacțiile și politicile statelor sunt naționale și cu tentă de autoritarism, ceea ce ridică întrebarea asupra consecințelor pentru libertățile civice și pentru democrație. La cald, judecățile în această privință sunt subiective, dar problemele nu pot fi eludate, mai ales într-o Europă aflată la răscruce: va fi valul suveranității doar un imbold național, sau se poate imagina și o suvernitate europeană? Am sperat mult că proiectul european nu-și va pierde suflul și Europa va fi UNA. Prea mulți din interiorul și din afara Europei au hărțuit-o, însă, și  așteptările mele au încetat. În fond, actuala Europă este creația unei generații care se stinge, care trăise epoca răzbunărilor dintre națiuni și a urii dintre sisteme politice, soldate cu milioane de victime. Generația activă a societății de azi nu are prea multe în comun cu spiritul care i-a înflăcărat pe cei care au creat Europa, chiar imperfectă, așa cum o este.

Membrii generației în fața căreia stă viitorul sunt aceia care vor decide și vor alege calea pe  cred că vor obține satisfacțiile dorite, chiar și cu posibilitatea ca interesul personal să primeze față de solidaritate! Coronavirusul este prima lor încercare, iar blamată este globalizarea, pe care o cred născocită de generația boom-erilor, care a înlesnit și propagarea contagiunii. La un moment dat se vor omologa, probabil, mai multe vaccinuri și tratamente, iar oamenii își vor lepăda măștile și își vor da jos ochelarii de soare. Atunci se vor privi cu mai multă atenție și sinceritate, indiferent de culoare sau limba pe care o vorbesc și vor face alegeri mai bune. Cred că Europa, care și-ar dori să fie un actor politic global, nu doar în câmpul economiei, nu poate ajunge acolo doar atașând politicii comune dimensiunea militară. Închiderea frontierelor nu a fost suficientă ca să oprească la vamă coronavirusul, dovedind că cele patru libertăți fundamentale sunt inutile în absența unui sistem medical și de asigurări sociale unic. Criza financiară din 2007-2008, a produs repede antidotul comun pentu ca băncile și sistemul financiar să rămână funcționale și să asigure mersul viguros al economiei. Deși decalajele între veniturile personale au crescut, totuși nimeni nu a sărăcit, iar accesul la educație s-a lărgit, ca și avuția individuală. Dacă oamenii Europei au putut să facă asta pentru sfera materialului, vor dori oare să facă un lucru similar pentru sănătatea lor?

Aprilie 2020

Share this page