Repornirea

Intervievată în legătură cu consecințele prezentului coronavirus asupra societăților contemporane, doamna istoriei pandemiilor, Françoise Hildesheimer (Fléaux et société : de la Grande Peste au choléra,1993), descrie pandemiile ca pe fenomene sociale perfecte, care provoacă economia, socialul și mentalitățile. Totodată, ea avertizează asupra greșelii pe care o putem comite prin suprapunerea prezentului pe cazurile din trecut, ceea ce reprezintă un păcat capital din punct de vedere al metodei. Punctul său de vedere merită atenție în contextul apelării excesive la teoriile economice ale trecutului pentru a justifica lipsa de viziune față de amploarea schimbărilor cărora riscăm să le fim mai mult martori decât motor. Mi se pare că entuziasmul acelora care cred că redemararea activității economice pe aceleași baze ca înainte de declanșarea pandemiei riscă să nu dureze prea mult, căci problema raporturilor de dependență față de oferta chineză, indiană, sau oligopolul OPEC nu va fi lăsată la voia întâmplării. Același lucru va fi valabil pentru libertatea circulației mărfurilor, serviciilor și forței de muncă în interiorul Uniunii Europene.

Nici o altă recesiune din timpurile moderne nu a lovit atât de puternic companiile din întreaga lume. Potrivit estimărilor Băncii Reglementlelor Internaționale, fără o asistență publică consistentă, jumătate din toate companiile lumii nu-și vor putea onora împrumuturile contractate. Așadar, este o mare eroare să credem că o națiune poate merge singură înainte, bazându-se doar pe un model de afaceri neschimbat. Măsurile de sprijin financiar anunțate în Europa și SUA echivalează cu circa un sfert din valoarea totală a activității economice din această parte a lumii (cca 10.000 miliarde dolari), ceea ce ridică semne de întrebare nu doar asupra creșterii datoriei publice sau eficienței folosirii unor asememea fonduri, ci și în privința permeabilității liniei care separă proprietatea publică de cea privată. Putem adăuga la această sumă cheltuielile anunțate de statele asiatice, în primul rând China, Japonia si Coreea de Sud, de o amploare comparabilă, pentru a constata că un asemenea nivel al cheltuielilor publice nu are precedent în istorie, nici în vreme de război și cu atât mai puțin în timp de pace. Thomas Piketty, bine cunoscut la noi prin traducerea lucrărilor sale în limba română, crede că „finanțarea necesară nu se va putea face, în primă instanță, decât prin îndatorare publică și cu sprijinul activ al băncilor centrale” (Après la crise, le temps de la monnaie verte, Le Monde, 9 mai 2020).

Analize efectuate la Institutul olandez Clingandael, relevă că războiul purtat împotriva terorismului a făcut ca lumea să cheltuiască între 20-30 milioane dolari pe fiecare oră din ultimii 20 de ani, cu rezultate insuficiente și care nu au stopat agresiunile. În schimb, fondurile cheltuite pentru prevenirea unei potențiale declanșări a pandemiei sunt la nivelul unui munte de dezinteres (Peter Knoope, From Terrorism to Pandemics: Fear needs an Enemy, mai 2020). Acum este momentul să ne revizuim atitudinea de a-i blama mai degrabă pe alții, evitând să ne privim în oglindă.

Omenirea este într-o fază nouă: niciodată, în întregul ei, nu s-a confruntat cu același inamic. Coronavirusul  a prăbușuit, cel puțin temporar, zidul dintre sectorul public și cel privat și oprirea quasi totală a economiei, prin decizii ale autorităților publice, a stins flacăra pieței libere. Acum, problema autorităților publice, cele care au oprit mersul economiei, este să recreeze condițiile pentru ca piața liberă să-și reia locul în societate. O încercare care nu este ușoară, dar este foarte scumpă (Zachary Karabell, Can History’s Biggest Stimulus Stave Off a Coronavirus Depression?, Foreign Affairs, aprilie 2020).

Criza financiară de la sfârșitul primului deceniu al secolului 21, (soluționată tot printr-un bail-out public), a determinat creșterea reglementărilor cu caracter prudențial și a dat naștere instituțiilor de bail-in, dar ea nu a provocat restructurări majore în uzanțele instituțiilor financiar-bancare, probabil nici măcar pe măsura eforturilor de bail-out, și nici nu a descurajat îndatorarea suverană, ceea ce a făcut ca înainte de declanșarea pandemiei de coronavirus să se vorbească insistent de o nouă criză financiară la orizont. De această dată rețeta ieșirii din criză nu mai poate avea aceleași consecințe. Este nevoie ca modelul economic să fie redesenat și ca mutațiile de peste noapte generate de telemuncă, de distanțarea socială să fie consolidate în alt tip de societate, care va pune pe plan second preocuparea pentru profit sau proprietate.

Lumea este pusă să aleagă între credința că piața va reuși să se autoregleze cât mai repede, sperând că numărul victimelor din rândul companiilor (în primul rând societăți  mici și mijlocii) va reflecta doar o curățare de balast, și redefinirea rolului instituțiior în raporturile sociale și funcționarea economiei de piață. O reformă de succes a statului nu se poate limita doar la ștergerea urmelor adversarului politic. Intrarea lumii în cea de-a doua fază a globalizării suscită abandonul dogmei potrivit căreia rolul statului trebuie să rămână limitat doar la protecția proprietății private, mai ales dacă recunoaștem limitele acesteia din urmă în a face față unei amenințări colective, așa cum a dovedit pandemia).

Mai devreme sau mai târziu regulile de funcționare, ca și cele de interpretare a capitalismului vor necesita revederi, interpretări în pas cu timpul și cu tehnologia etapei (cât de pregătiți suntem pentru înlocuirea tradiționalelor bancnote cu moneda digitală?). În noile condiții este redescoperit Michel Aglietta (La vraie richesse des nations est leur capital public, Le Monde, 18 mai 2020), critic cunoscut al neoliberalismului, și afirmația sa potrivit căreia „adevărata bogăție a națiunilor constă în sistemul bunurilor colective ale societății, care legitimează datoria socială a fiecăruia dintre membri ei”. Miile de miliarde de euro și de dolari mobilizate de autoritățile publice în ajutorul firmelor, în primul rând private, trezesc în rândul populației nu doar entuazism legat de repornirea activităților, ci și suspiciune asupra originii acestor fonduri, altădată greu de găsit. Contrar postulatului vechi de patru decenii, cooperarea între politica bugetară și cea monetară ar trebui să devină organică. Asta va implica, probabil, ca instituțiile multilaterale să fie mai deschise la revederea principiilor de separație, ale căror limite au fost atinse. Inclusiv pentru a face mai mult loc adevărului că o datorie publică în moneda națională este mai puțin expusă la risc decât o datorie externă privată. Păstrând proporțiile, situația este similară cu cea a persoanelor fizice care recurg la credite imobiliare pe termen lung.

Sumele anunțate pentru restartarea economiilor comportă o triplă responsabilitate: a angajamentului public și auditului utilizării lor ; a răspunderii față de cetățeni, care pot deveni victimele unor politici greșit aplicate; a beneficiarilor, care au datoria să le folosească  pentru a crea o economie bazată pe cooperare internațională și mai puțin pe dependențe.

Mai 2020