Nevoia de luciditate

Asupra urmărilor coronavirusului în economie nu există un consens. Între un  optimism moderat, care întrevede o relansare a economiilor chiar din semestrul II 2020, și îngrijorarea față de posibilitatea ca efectele cumulate ale drasticei reduceri simultane a consumului și ofertei să se resimtă încă 24 luni, se fac diferite scenarii legate de răspunsul potrivit cu care societățile ar trebui să reacționeze pentru a reveni la o creștere economică care să fie protejată de  riscurile evidențiate de pandemie.

Aceste preocupări nu țin doar de alegerea între protecționism comercial, suveranitate economică sau economie globală deschisă, ci vizează și competența guvernanței statului-națiune de a face față nevoilor locale imediate, dar și celor decurgând din angajamentele sale internaționale. Globalizarea pare să treacă în defensivă, lăsând mai mult loc opțiunilor politice ale statului-națiune, ceea ce aduce în prim planul dezbaterilor nevoia de căutare a echilibrului între opțiunile pe termen scurt cu cele pe termen lung ale suprastructurii politice. Opțiunile politice sunt condiționate de țintele electorale (ce poate fi mai riscant pentru rezultatul alegerilor decât apariția unei crize, de orice natură, într-un an electoral?) și de constrângerile pentru politica economică, provenite dinspre cercurile de interese. Experiența democrațiilor scoate la iveală ruptura dintre promisiunile electorale adresate milioanelor de consumatori și cedările politicienilor față de interesele grupurilor de producători (al căror număr trebuie ponderat cu cifra de afaceri), chestiune care, dincolo de declarațiile politice privind deficiențele actelor de guvernare precedente (cum a dovedit lipsa quasi-generală a stocurilor de echipamente sanitare, facilități spitalicești și medicamente în criza coronavirusului), face adesea din problema raporturilor economiei naționale cu piața globală o chestiune de supraviețuire politică.

Comportamentul oamenilor și al economiilor este modificat de consecințele pandemiei coronavirusului. Efectele asupra turismului și transportului internațional, mai ales aerian, nu vor putea fi șterse odată cu suprimarea distanțării sociale, căci reținerea va subzista și acomodarea companiilor de turism și aeriene la această situație este de durată și suscită angajarea unor fonduri uriașe, iar asigurările vor continua să asimileze pandemiile cazurilor de forță majoră, care nu sunt riscuri acoperite. În plus, sectorul bancar, a cărui activitate a fost mult dedicată finanțărilor de proiecte pe piața globală, își va vedea diminuată o importantă parte a activității.

Recurgerea la forme improprii de protecționism sub pretextul atingerii unui grad ridicat de auto-suficiență pentru produsele necesare poartă cu sine riscul unei creșteri a prețurilor, ceea ce nu s-a dovedit niciodată un lucru bine primit de consumatori și nici acceptat pe termen îndelungat, chair împotriva lobby-ul agresiv al  producătorilor. Ceea ce trebuie să orienteze opțiunile privind măsurile de construire a unei suveranități economice este regula avantajului comparativ, care, exceptând resurselor naturale, nu este un atu de lungă durată al sectorului manufacturier, unde determinante sunt costul forței de muncă și infrastructura de transport. Replierea spre interior, pe care o susțin liderii iliberali ai prezentului, dar și aceia care ar dori să opună atitudinea hegemonică celei deschise spre căutarea de soluții pe calea multilateralismului, poartă cu sine riscul pe care autarhia trans-atlantică a anilor ’30 l-a adus pentru Omenire (marea criză și al doilea război mondial).

Privind globalizarea din punct de vedere pur tehnic vom conștientiza că ea a fost și continuă să fie inevitabilă. Dar forma în care este modelată și însușită depinde de voința umană. De aceea îi dezaprob pe toți aceia care s-au bucurat de însușirea rezultatelor globalizării, fără să fi schițat multe gesturi pentru ca națiunile lor să fie actori activi ai procesului, și care la primul hop au blamat-o pentru a-și ascunde propriile inabilități.

Nicio națiune nu deține cheia inovației pentru ieșirea de una singură din prezenta criză. Acea „altă ordine economică”, acel „altfel” în care va arăta lumea, nu vor  putea rezulta din atitudini disparate, care vor facilita doar calea altor puteri, precum China sau Rusia, de a-și extinde sferele de influență. Deja se constată că insinuarea ideilor de insuficiență a democrației în rândul generației tinere are un efect atât asupra neîncrederii lor în capacitatea acesteia de a fi forma de guvernământ care răspunde cel mai mult așteptărilor individului, cât și față de generația învingătoare a războiului rece.

Tranziția către acea „altfel” de lume se va însoți cu măsuri care îngrădesc și economia și libertățile individuale anterior cucerite. Important este ca definirea lor ca temporară să fie cu adevărat temporară, și lumea să se poată bucura de deschidere în continuare. Generația care a crescut odată cu criza financiară declanșată în 2008 și cu amenințarea coronavirusului are alte unități de măsură a libertății și ea trebuie chemată să devină mai vocală în politică, nu doar în strada care îi pune eticheta greșită a alienării.

Membrii Uniunii Europene sunt într-o situație pe care aș caracteriza-o drept  favorabilă. O piață unică funcțională are capacitatea să răspundă tuturor cerințelor cunoscute. Capacitatea defensivă, cea de cercetare și inovație, de asigurare a unor servicii sociale peste media mondială, resursele ei de capital, calitatea educației și a forței de muncă, calitatea solurilor și însuși numărul populației fac din Europa  modelul interacțiunii dintre națiuni. Mai ales statele care prin mărimea economiei și dotarea cu factori de producție se află într-o fază de ascensiune trebuie să procedeze la o auto-evaluare a șanselor pe care le au în interiorul Uniunii față de tendințele de a urma calea Marii Britanii. Ele ar trebui să dea valoare de întrebuințare mai mare schemelor de susținere a Europei regiunilor, pentru că valorificarea factorilor locali este un îndemn la a crește împreună, însemnând o legătură mai strânsă între electorat și aleșii locali, în cadrul unei potențări a eforturilor, rezulatelor și creșterii răspunderii față de populație.

Coronavirulul a evidențiat locurile unde Europa mai are de lucrat și voința de mobilizare este manifestă. Spre deosebire de mulți critici, care au văzut în decizia Curții constituționale germane o amenințare la adresa independenței politicii monetare a Băncii Central Europene (cu referire la participarea Bunesbank la finanțarea revenirii din criză prin cumpărarea de obligațiuni suverane ale statelor membre ale Eurozonei), cred că semnificația deciziei este, pe lângă semnalarea unei insuficiențe a Tratatelor UE, cea de a încuraja crearea unui fundament legal și politic solid al programului, care să conducă la o adâncire a integrării europene. Curtea constituțională germană nu s-a opus programului, ci a solicitat Bundesbank să nu se angajeze în program înainte ca BCE să demonstreze respectarea principiului proporționalității dintre angajamentul politicii monetare cu cel al politicii economice, în subsidiar fiind reiterat principiul independenței băncilor centrale (Tratatul de la Maastricht, 1992) potrivit căruia politica monetară trebuie ferită de influența grupurilor de lobby și a celor aflați în funcții executive ale puterii și care caută să fie realeși. Altfel spus, interpretarea dată de Curtea constituțională germană este cea de a feri alegerile democratice de riscul corupției și nu doar doar de a proteja încrederea populației în stabilitatea Euro.

Cât de acceptată este solidaritatea europeană o demonstrează virulența cu care a fost întâmpinată propunerea Macron-Merkel de emisiune a Euro-obligațiunilor care să asiste statele membre afectate de criza coronavirusului în efortul de management al datoriilor publice (așa zisa „Hamiltonizare a Europei”), propunere reluată și completată de președinția Comisiei Europene, care va fi supusă discuțiilor începând cu Consiliul European din iunie 2020. Să reamintim că Alexander Hamilton (unul dintre „părinții fondatori” ai SUA) a fost cel care a transferat datoriile de război ale fostelor colonii către noul guvern federal, transformându-le în obligațiuni federale și punând, asfel, bazele sistemului american de guvernământ. Mergând înapoi, în istoria americană, reținem că Virginia – statul cel bogat și cu datoriile achitate – a făcut opoziție la planul lui Hamilton de mutualizare a datoriilor, dar nu a putut să respingă ideea că federația este mai puternică sub o constituție comună. Europa pare să se afle acum într-un moment similar, al confruntării cu dilema „cât de mult împreună?” Dacă războiul de independență a avut pentru SUA consecințele formării unei Uniuni puternice, cred că există motive suficiente pentru a pune și războiul Europei cu coronavirusul sub un semn comun de luptă.

Iunie 2020