Prăbuşirea inevitabilă a sistemului centralizat al economiei[1]

 Eugen Dijmărescu

Statele din centrul şi estul Europei au trecut printr-o transformare politică şi economică în 1989. Spre deosebire de criza financiară prin care trecem acum, această transformare, şi cu atât mai puţin costurile sociale care au însoţit-o, nu au fost prezise de nimeni

Există trei întrebări legitime cu privire la transformarea petrecută în 1989. Prima – de ce a avut ea loc atunci – îşi are răspunsul în consideraţii de ordin politic internaţional. A doua – cum s-a produs prăbuşirea – este legată de sociologie şi politologie pentru că nici un sistem nu se prăbuşeşte înainte de a fi părăsit de elitele sale. În sfârşit, ultima întrebare – de ce s-a petrecut acest fenomen, sau altfel spus, nu se putea continua la fel? – este o chestiune pur economică. În cele ce urmează voi face referiri la limitele sistemului economic.

Organizarea economică a acestor economii producea o combinaţie a capitalului uman şi fizic care, din cauza factorilor interni şi externi, nu se putea auto-susţine pe termen lung. De aceea, prăbuşirea sistemului economic era inevitabilă.

Sistemul economic al României socialiste era bazat pe planificarea centralizată. Această metodă de organizare a activităţii la nivelul economiei naţionale presupune că deciziile legate de producţie, utilizarea ei, muncă, investiţii, dezvoltare, comerţ internaţional şi finanțare erau luate în mod birocratic. Principala deosebire între planificarea centralizată şi instrumentul planului utilizat de către orice întreprindere din economiile capitaliste este nivelul la care se ia decizia cu privire la alocarea resurselor.  În timp ce birocratul de la nivel central decidea distribuirea resurselor la nivelul întreprinderilor, dar şi redistribuirea la nivelul economiei naţionale, în economia capitalistă alocarea resurselor este decisă la nivelul întreprinderilor, iar politica economică se ocupă de deciziile de redistribuire. Planificarea centralizată era într-un fel considerată antidotul pentru lipsa egalităţii pe care o produce alocarea prin intermediul preţului şi pieţei.

Planificarea centralizată era în concepţia lui Marx parte a soluţiei de creştere a productivităţii. Aceasta ar fi permis încetarea luptei dintre clase pentru resursele rare şi  a alienării clasei muncitoare. Conceptul de alienare a clasei muncitoare, pe care Marx îl preluase de la Hegel, reprezenta de fapt o altă faţetă a dominaţiei clasei capitaliste. Astfel, clasele sociale încearcă să pună stăpânire pe resursele rare, iar existenţa unei clase dominante asigură pentru aceasta accesul la resurse. Alienarea clasei muncitoare se traducea prin lipsirea sa de capacitatea de auto-realizare. Pentru sistemul economic planificat centralizat raritatea, definită ca provocare la adresa economiei de a aloca resursele limitate unor nevoi nelimitate sau de a satisface cu un anume volum de resurse cât mai multe nevoi, nu exista. Altfel spus, economia planificată centralizat ignora realitatea rarităţii resurselor. Consecinţa ignorării rarităţii resurselor a fost că odată ce sistemul nu a mai avut acces la resurse ieftine, inclusiv ca urmare a acțiunii unor factori externi, a început să se blocheze şi în final să nu mai poată funcţiona.

Planificarea centralizată şi ignorarea rarităţii au permis dezvoltarea extensivă a economiei în primele decenii de după al doilea război mondial. În perioada 1965 – 1970 România şi-a dublat producţia de energie electrică (de la 17,2 miliarde kWh la 35,1), lucru pe care apoi nu l-a reuşit nici în decursul unui întreg deceniu (de la 35,1 miliarde kWh în 1970 la 67,5 miliarde kWh în 1980) pentru ca în deceniul 1980 – 1989 să nu mai aibă decât o creştere de 12,4%. Principiul creşterii extensive de la începutul planificării centralizate este demonstrat şi de datele cu privire la populaţia ocupată. Din totalul populaţiei ocupate, în 1965 doar 19,2% lucrau în industrie, ca în 1970 cifra să ajungă la 23%, iar în 1975 la 30,6%. După acest moment capacitatea de absorbţie a industriei stagnează şi în 1980 doar 35,5% din populaţia ocupată este angajată în această ramură, iar în 1989 se ajunge la 38,1%. Sistemul economiei centralizate a fost eficient în creşterea sa extensivă doar în primele decenii de după al doilea război mondial când a reuşit industrializarea rapidă prin transferarea – violentă - a forţei de muncă la oraş.

Planificarea centralizată nu este compatibilă cu prelucrarea unui număr mare şi complex de informaţii. Creşterea extensivă nu a putut fi înlocuită de creşterea intensivă şi planificarea centralizată nu a putut să fie remodelată aşa cum s-a întâmplat în China. Motivul principal pentru care acest lucru nu s-a putut realiza a fost acela că acest sistem era incapabil să proceseze informaţii care erau în creştere din punct de vedere cantitativ şi al complexităţii. Tocmai de aceea, în perioada de creştere extensivă sistemul a putut fi eficient pentru că numărul de variabile (întreprinderi şi resurse) era uşor de cuprins în modelul de planificare centralizată, dar odată cu dezvoltarea economiei şi creşterea gradului de complexitate a relaţiilor între sectoarele economiei naţionale, a devenit aproape imposibil pentru decidenţii birocraţi să poată administra sistemul.

Unitatea de bază a planificării centralizate a fost întreprinderea, indiferent de ramura în care activa. Din punct de vedere al planului întocmit de birocraţii însărcinaţi cu planificarea, întreprinderea era un loc unde intrau resursele calculate prin plan, care erau transformate după un proces aprobat prin plan şi rezulta un număr de bunuri care erau distribuite către nişte destinaţii decise tot prin plan. Totul într-un climat de teroare polițienească și ideologică care culpabiliza greșelile din activitatea economică ca fiind, simultan, erori ideologice.

Planificarea centralizată împreună cu ideologia comunistă au determinat organizarea economiei astfel încât să nu fie nevoită să facă apel la resurse din exterior. Însă opţiunea pentru autarhie a fost însoţită de o seamă de costuri care în final au dus la prăbuşirea sistemului.

 Organizarea producţiei în întreprinderi prin intermediul planului centralizat pornea de la două ipoteze – autarhia economică şi absenţa rarităţii. Această combinaţie a avut cel puţin două consecinţe. În primul rând, alocarea resurselor între întreprinderi a fost sub-optimală pentru că resurse care ar fi putut contribui la creşterea productivităţii în unele întreprinderi erau deturnate spre satisfacerea autarhiei economice. Utilizarea resurselor cu ignorarea productivităţii marginale a dus în timp la crearea de dezechilibre şi manifestarea acută a rarităţii pentru anumite resurse. În al doilea rând, satisfacerea condiţiilor de producţie autarhică şi ignorarea simultană a rarităţii au determinat aplicarea unor procese rigide de producţie. Absenţa capacităţii de auto-ajustare a forţat prăbuşirea sistemului sub greutatea propriei structuri.

Cele două ipoteze nu au avut impact numai asupra proceselor de producţie ci şi asupra structurii de producţie. Dorinţa de a izola economia de restul lumii combinată cu planificarea centralizată a produs o structură de producţie care nu satisfăcea criteriul iniţial pentru care planificarea centralizată fusese aleasă  - nu se obţinea o creştere a productivităţii. Dimpotrivă, România a ajuns să aibă o structură de producţie energofagă, în condiţiile în care nu reuşea să satisfacă criteriul autarhiei şi în domeniul producţiei de energie. Dacă în 1950 România producea 44,4 milioane tone energie (echivalent huilă) şi consuma 37,7 milioane tone, în 1985 devenea deficitară pentru că producea doar 80,8 milioane tone şi consuma 102,1 milioane tone.

Calitatea producţiei a fost la rândul ei victima planificării centralizate, bazate pe principiul autarhiei: planul centralizat prevedea obligaţia pentru întreprinderi de a îndeplini indicatori de performanţă exprimaţi prin volum fizic brut. În aceste condiţii, nu calitatea producţiei era importantă, ci doar cantitatea. Conform planificării centralizate, conducătorii întreprinderilor nu erau responsabili decât pentru realizarea planului exprimat prin indicatorii de cantitate, şi ca atare nu exista nici un stimulent pentru aceştia să se implice în realizarea unui anumit standard de calitate, distribuția nefiind în răspunderea lor. Mai mult, directorii nu erau interesaţi nici în optimizarea şi flexibilizarea gamei de produse pentru că planificarea centralizată nu lăsa la nivelul lor astfel de decizii, deşi fiecare manager cunoştea amontele şi avalul propriului proces de producţie.

Efectele negative asupra calităţii producţiei au condus la crearea unei aşa zise pieţe secundare pentru produse la nivelul conducătorilor de întreprinderi. Conducătorii de întreprinderi din aval erau dependenţi în atingerea obiectivului de producţie cantitativ de calitatea producţiei primite din amonte. Pe măsură ce calitatea producţiei se deteriora, relaţiile dintre directorii de întreprinderi au devenit esenţiale în atribuirea producţiei în aval, în funcţie de importanţa relaţiilor personale dintre aceştia. Această „piaţă” a relaţiilor pentru atribuirea producţiei exista în afara controlului planului centralizat, dar în limitele lui cantitative.

Dezvoltarea acestei „pieţe” era dovada cea mai bună că planificarea centralizată ignora realităţile sistemului economic – raritatea şi utilitatea. Un alt concept pe care planificarea centralizată l-a respins şi ignorat a fost preţul, care până la urmă s-a manifestat în organizarea practică a relaţiilor dintre întreprinderi. De facto, relaţiile dintre directorii de întreprinderi reprezentau un sistem economic paralel în care se făcea un fel de troc cu decizii favorabile. Preţurile nu erau exprimate în bani pentru că moneda naţională nu era un mod de tezaurizare preferat. 

Modul de conducere al întreprinderilor nu ducea la creşterea productivităţii pentru că planificarea centralizată determina comportamente adverse cel puţin din trei puncte de vedere.

În primul rând, sistemul planificării centralizate nu conţinea stimulente reale pentru creşterea productivităţii. Cointeresarea directorilor în soarta întreprinderii se reducea doar la continuarea existenţei acestora şi ca atare la consumarea unor resurse. Astfel, sistemul nu producea decât stimulente pentru continuarea risipei resurselor. Conducătorii nu aveau nici un motiv să se simtă responsabili pentru activitatea întreprinderilor pentru că ei nu erau consultaţi în mod real în momentul elaborării planului centralizat, ci doar primeau nişte norme care trebuiau îndeplinite.

În al doilea rând, sistemul planificării centralizate nu stimula în nici un fel directorii să fie interesaţi de inovare şi de progres. Planificarea centralizată consta într-un set de norme cantitative de producţie care erau obligatorii pentru întreprinderi. Orice inovaţie sau progres care ar fi permis creşterea producţiei ar fi determinat în următorul exerciţiu al planului o mărire a normei cantitative de producţie. De aceea, întreprinderile erau suspicioase faţă de orice modificare care ar fi condus la creşterea normelor de producţie. Această atitudine nu numai că a încetinit inovarea, dar a rigidizat structura de producţie, iar dezechilibrele macroeconomice nu au mai putut fi închise.

În al treilea rând, planificarea centralizată şi absenţa conceptului de preţ nu induceau nici un stimulent pentru eficienţa prin restructurarea În întreprinderi funcţionau constrângerile de buget slabe („soft budget constraint”, aşa cum au fost numite de Kornai) pentru că în mod constant acestea aveau acces la subvenţii de la stat, adeseori negociate pe bază de influenţă.

Planificarea centralizată şi ignorarea rarităţii resurselor au produs trei dezechilibre ale sistemului economic. Creşterea acestor dezechilibre a făcut ca sistemul să nu se mai poată auto-susţine şi prăbuşirea era iminentă. O introspecție în rădăcinile eșecului o datorăm regretatului profesor Constantin Ionete, care a făcut radiografia limitelor sistemului planificării centralizate din România în lucrarea "Criza de sistem a economiei de comandă și etapa sa explozivă".

În prima fază a creşterii economice extensive, cea de industrializare şi modernizare de după război, dezechilibrul creat a fost  cel al datoriei externe. România a importat tehnologia pe care nu o putea produce şi o parte din resursele de care avea nevoie. În perioada anilor '50 şi '60 România a avut surplus în comerţul exterior, ceea ce însemna că nu exista o presiune prea mare asupra datoriei externe. Însă după 1970 balanţa comercială a devenit deficitară. Decizia cu privire la al doilea val de industrializare care să asigure condiţiile unei economii autarhice combinată cu şocul internaţional al preţului petrolului a determinat creşterea datoriei externe până la 11 miliarde de dolari în 1980 (comparativ cu un nivel al PIB de 30 de miliarde de dolari). Reeşalonarea datoriei externe la care România a făcut apel în 1981 nu a fost determinată atât de nivelul datoriei ca procent din PIB, cât de faptul că ritmul de creştere economică nu asigura plata serviciului datoriei, iar nivelul dobânzilor era prea mare.

Creşterea rigidităţii sistemului economic în anii '80 a dus la escaladarea problemei şomajului ascuns. Nu existau persoane fără loc de muncă, dar risipa de forţă de muncă şi alocarea sub-optimală a aptitudinilor reprezentau un cost suplimentar pentru buget care în final plătea aceste salarii. Deficitul bugetar se oglindea în creşterea datoriei externe plătită prin reducerea drastică a consumului intern şi forţarea exporturilor. În anii '80 planificarea centralizată era depăşită de complexitatea şi cantitatea de informaţii şi ca atare obiectivul nu mai era alocarea resurselor umane în funcţie de necesităţile economiei, ci repartizarea lor astfel încât să fie absorbite în sistem. Şomajul ascuns crea o buclă de răspuns negativ şi conducea la demoralizarea capitalului uman, scăderea performanţelor şi în final la scăderea disciplinei.

Planificarea centralizată produce hiperinflaţie din momentul în care creşterea extensivă nu mai este posibilă. Deși hiperinflaţia nu era percepută într-o economie în care de facto nu există preţuri, dezechilibrul dintre cantitatea de marfă şi cantitatea de monedă aflată în circulaţie este perceput. În România anilor '80 mecanismul producerii hiperinflaţiei a avut la bază două procese. Pe de-o parte,  cantitatea de monedă aflată în circulaţie a crescut în ritmul dictat de planul centralizat care nu putea să nu atribuie valoare monetară tuturor etapelor procesului de producţie. La acest proces, s-a adăugat şi mecanismul constrângerilor bugetare slabe care era expresia risipei din întreprinderile de stat tradusă prin depăşire de costuri comparativ cu planul şi care erau monetizate. Pe de altă parte, cantitatea de bunuri aflată în circulaţie a scăzut şi ea din două motive. În primul rând, cantitatea de bunuri destinate consumului intern era mult diminuată pentru a permite creşterea exportului de mărfuri. În al doilea rând, consumul intern era drastic diminuat pentru ca resursele de producţie să fie utilizate în ramurile care produceau pentru export. Hiperinflaţia a fost resimţită nu atât prin nivelul preţurilor, cât datorită reducerii cantităţii de produse comercializate.

Sistemul planificării centralizate era incapabil să se auto-susţină datorită modului de utilizare a factorilor de producţie. Propriile tare ale planificării centralizate au fost amplificate de câţiva factori externi.

În ordine cronologică, primul factor de natură externă care a pus sub semnul întrebării posibilitatea funcţionării pe termen lung a unui sistem de planificare centralizată a fost şocul preţului petrolului din anii '70. Preţul barilului de petrol se situa în jurul valorii de 2,5 dolari la începutul anilor '50 când a început industrializarea şi modernizarea pe baza planificării centralizate în România. Cele două şocuri ale preţului petrolului aduc o creştere de aproape 75% (spre 4 dolari barilul de petrol). Însă procesul care a făcut ineficientă structura industrială a sistemului planificat centralizat din România a fost creşterea preţului barilului de petrol de aproape 10 ori, la 21,59 dolari în 1980 şi apoi stabilizarea sa în intervalul cuprins între 20 – 25 de dolari.

Oricât de productiv ar fi fost sistemul planificării centralizate pentru a rămâne competitiv pe piaţa internaţională trebuia să reuşească o scădere cu același ordin de mărime a costurilor de producţie (având în vedere structura energo-intensivă a producției), ceea ce nu se putea realiza fără schimbarea structurii ei. Or exact o astfel de modificare era imposibilă pentru sistemul planificării centralizate.

Un alt factor extern care a erodat competitivitatea planificării centralizate s-a manifestat din ce în ce mai mult după 1983 când administraţia Reagan a lansat iniţiativa de apărare strategică cunoscută sub numele de „Star Wars”. Investiţia masivă în cercetarea şi producţia militară a condus rapid la transferul de tehnologie către industria civilă, ceea ce a determinat surclasarea clară a productivităţii din economiile centralizate.

Dar clopotele îngropării apropiate a sistemului economiei de comandă au început să bată cu ritmicitatea implacabilă a cronometrului în 1986, anul Big Bang-ului principalelor trei pieţe de capital ale lumii, New York, Londra şi Tokyo, pe care dereglementarea a făcut posibilă tranzacţionarea titlurilor de valoare cotinuu 24 de ore cu efecte de corelare iminentă a preţurilor activelor şi consolidarea unei competitivităţi a companiilor şi produselor lor fără precedent şi de durată. Se deschidea era globalizării pentru care economiile de comandă nu pregătiseră cu nici o suprastructură funcţională. În schimb, valoarea capitalizării pe principalele burse ale lumii s-a dublat în numai patru ani ajungând la cca 8.000 miliarde dolari în 1988. În acelaşi an, PIB-ul Europei centrale şi de est abia atingea 329,3 miliarde dolari, fiind de peste 24 ori mai mic!

Resursele de finanțare ale economiilor dezvoltate ale Vestului primesc un impuls care avea să copleșească economiile închise prin dezvoltarea într-un interval extrem de scurt (1986-1990), după modelul CBOT, a pieţelor organizate pentru tranzacţiile la termen (MATIF, LIFFE, DT) şi a opţiunilor (LTOM), atât pentru produsele financiare, cât şi pentru cele agricole și materii prime. Multilateralizarea tranzacţiilor face posibile mari privatizări în Japonia şi Franţa, chiar dacă adâncimea propriilor pieţe de capital era, proporţional mică (în 1986 guvernul francez vinde cu succes active de 30 miliarde dolari ale statului în condiţiile existenţei unei pieţe locale de capital de doar 80 miliarde dolari). În tot acest timp economiile Estului se zbat neputincioase cu datorii publice externe transformate în deficite structurale de durată. Cu un atare sprijin financiar, rata de transfer în  aplicațiile civile a dezvoltărilor din tehnologia aplicațiilor strategice s-a accelerat în toate sectoarele bazate pe crearea de cerere nouă din economiile de piață, pe când interdicția de acces a Estului la tehnologiile  cu folosință duală a rămas în vigoare.

Un al treilea factor care a contribuit la diminuarea capacităţii de menţinere a sistemului planificării centralizate (şi chiar ameninţarea cu închiderea accesului său la unele pieţe externe) a fost evoluţia negocierilor privind pieţele internaţionale. Pe de-o parte runda Uruguay a GATT, lansată în 1986, închidea capitolul dezarmării tarifare şi muta sensul noţiunii de tratament al naţiunii celei mai favorizate în comerţul internaţional către zonele care ţineau de servicii, inclusiv financiare, standarde tehnice,  securitatea la locul de muncă şi proprietatea intelectuală, dar mai ales impunea renunţarea la multe bariere netarifare, inclusiv în domeniul încă competitv al produselor agricole şi al textilelor provenite din Est. Pe de altă parte, economiile planificate centralizate din estul Europei nu au mai avut acces la trocul cu materii prime organizat prin intermediul CAER încă de la începutul anilor '80 când criza mondială a forţat statele membre CAER să îşi caute pieţe pe care puteau primi valută forte pentru mărfurile exportate astfel încât să poată acoperi serviciul datoriei externe în creştere. Dezintegrarea CAER a fost de facto recunoscută prin decizia din 1988 prin care toate statele membre primeau dreptul să negocieze tratate de comerţ direct cu Comunitatea Europeană. Să fi fost toate aceste evoluţii ţintite împotriva Estului? Dacă ne amitim de susţinerea pe care liderii europeni și mai ales germani o aveau pentru ipoteza Casei comune a Europei, promovată de Mihail Gorbaciov, răspunsul este negativ. 

Sistemul economiei planificate centralizate s-a prăbuşit pentru că nu a fost capabil să ofere bunurile materiale şi sociale pe care le promisese – creştere economică rapidă, progres tehnologic, satisfacerea nevoilor de consum ale fiecărui individ, solidaritate socială. Motivele pentru care sistemul nu putea să obţină aceste rezultate erau inerente construcţiei sale, dar sistemul s-a menţinut pentru că a avut la început resurse pentru creştere extensivă, apoi a recurs la auto - canibalizare, pentru ca finalul să fie decis de elitele care nu au mai dorit să îl susţină.

Ansamblul relațiilor internaționale a fost răsturnat complet de transformările de la sfârșitul deceniului nouă, modelul Westphalian al securității și apărării bazate pe suveranitatea statelor naționale încetând, practic, să mai existe. Citându-l pe Habermas, „compromisul de după al doilea război mondial, care a divizat cronologic secolul și a instituit linia de departajare din punct de vedere economic, politic și normativ, a căzut”. Aceasta fără a provoca doar satisfacție, căci urmările au inclus, pe lângă eliberarea a milioane de oameni de totalitarism și un război de aproape un deceniu în Balcanii de vest, mizerie, crime, refugiați, ură. Cu toate acestea, C. Tilly are perfectă dreptate să afirme că „în esență, evenimemtele din 1989 au caracter evident revoluționar pentru că transferul puterii de stat către forme de guvernare fundamental noi s-a produs aproape peste tot”. Și totuși nimeni nu omite nici un prilej pentru a arăta cu degetul spre întârzierile în reformă din România, cu cortegiul lor de consecințe. Pentru că tributul îndelungat al abandonării comportamentuui societal în favoarea unui regim bazat pe fuziunea puterii cu ideologia, îmbibat cu erori, s-a repercutat în decalajul în timp și cuprindere dintre liberalizarea prețurilor și a piețelor, decalaj care poate fi asimilat originii răului postcomunist din economie, dar nu numai.

România a trecut în secolul al XX – lea prin trei transformări economice care au avut costuri sociale mari. Cred că diferenţa dintre transformarea din 1989 şi primele două (dezvoltarea capitalismului după marea Unire și instaurarea comunismului) este că nu s-a recurs la anihilarea unei părţi a elitei. Aceasta este o diferenţă imensă având în vedere că prima avuţie a unei economii este capitalul uman.

Bibliografie selectivă

-Aghion Philippe, Blanchard J Olivier, Burgess Robin (1997) “The behaviour of state firms in Eastern Europe, pre-privatisation” in “Paul G Harris and R Davis editors “Transition to the Market Economy”, Routledge, London,

-Anuarul Statistic al Republicii Socialiste România1981, 1986, 1990, Direcţia Generală de Statistică, București

-Aron, Raymond (1965) „Démocratie et totalitarime”, Gallimard, Paris, pp.284-285

-Barr, Nicholas ed. (1994) „Labour Markets and Social Policy in Central and Eastern Europe”, World Bank, Oxford University Press

-Dijmărescu E, Ghibuțiu A, Isărescu M.C. (1977) “Datoria externă a țărilor în curs de dezvoltare”, Ed. științifică și enciclopedică, București

-Estrin, Saul and Winter, David (1989) “Plan and market in market Socialism”. În: Estrin, Saul and Le Grand, Julian, (eds.) Market socialism. Clarendon Press, Oxford,

-Estrin, Saul (1994) “Economic transition and privatization: the issues”. În: Estrin, Saul, (ed.) Privatization in Central and Eastern Europe. Longman, Essex, UK, pp. 3-30

-Estrin, Saul (1994) “The inheritance”. În: Barr, Nicholas, (ed.) Labour markets and social policy in Central and Eastern Europe: the transition and beyond”. Oxford University Press, Washington DC, USA

-Habermas, Jurgen (2000), “Après l’État-nation”, Fayard, Paris

-Ionete, Constantin (1993) „Criza de sistem a economiei de comandă şi etapa sa explozivă”, Editura Expert

-Kornai, János (1992) „The Socialist System. The Political Economy of Communism”, Princeton University Press

-Kornai, János (1980) „Economics of Shortage”, Elsevier Science Ltd.

-Murgescu, Costin coordonator (1986) “Criza economică mondială”, Ed. științifică și enciclopedică, București

-OTA Project Staff (1990) “Trading Around the Clock: Global Securities Markets and Information Technology”, US Congress Office of Technology Assessment, US Govt Printing Office, Washington, DC, pp. 25-35

-Potel, Jean-Yves (2006) “La fin du communisme”, Strates (en ligne), 12/2006, Paris

-Tilly, Charles (1993) “Les révolutions européennes” , 1492-1992, Seuil, Paris, pp.24-27

[1]Institutul revoluției române din decembrie 1989 - Simpozionul omagial “România 1990-1991. Analiză asupra vieții politice, economice, sociale și a relațiilor internaționale”, București, 20 decembrie 2011

Share this page