Nevoia unui suflu nou

 

În Europa ultimii doi ani au fost dominați de întâmplări care reclamă atitudine din partea societății civile și a instituțiilor politice, fie ele comunitare sau naționale : pandemia, tentația recuperatoare a Rusiei, expansiunea uriașă a economiei și tehnologiei chineze, creșterea fluxului de imigranți pe fondul deznădejdei și eșecului tentativelor de democratizare în spirit occidental a națiunilor din Orientul mijlociu și nordul Africii,  toate revigorând suveranismul și naționalismul peste tot unde dialogul politicului cu societatea a eșuat.

Curentele politice tradiționale n-au trecut examenele vieții : sub influența deschiderii cauzate de globalizare, liberalismul tradițional a cedat locul neo-liberalismului, deloc înclinat să mai suțină ideea patriarhală a pieței naționale, după cum stânga s-a complăcut în valuri de stângăcii identitare, între care populismul susținerii echității sociale prin supraimpozitarea bunilor platnici  în locul recuperării pierderilor cauzate de economia nefiscalizată întreține prezumția conivenței cu corupția. Pe acest fond, politicile participative întreprinse de la criza financiară din 2008 și mai ales pentru evitarea  colapsului economic cu care putea să se soldeze lockdown-ul din 2020 au fost repede catalogate drept neo-marxiste, apelativ asimilat cu deposedarea și insuflând temere. Peste imaginea șifonată a partidelor tradiționale s-au erijat în prim plan formațiunile fără dimensiune politică, fără strategie, produse ale ecosistemului mediatic. Democrația reprezentativă, ale cărei rezultate sunt tot mai contestate, pierde continuu teren, iar cea directă este frecvent asociată populismului. Pe acest teren crește tentația autoritarismului care glorifică comunitarismul și respinge universalismul.

De ce am ajuns aici ?  În primul rând, pentru că societatea s-a săturat de discursuri și promisiuni ale politicienilor și vrea acțiune. În al doilea rând, pentru că oamenii nu mai vor să accepte justificările ticăloase ale guvernanților, de genul blamării Europei sau FMI dacă lucrurile merg prost, dar  fără să le recunoască nicio contribuție dacă rezultatele colaborării cu ele duc la recâștigarea voturilor.

Amploarea formelor de contestare a beneficiilor pe care UE le aduce cetățenilor din statele membre necesită un efort larg de evaluare a limitelor funcționării acesteia în prezent și a posibilităților de a rămâne împreună în viitor. Formată din state care se aflau la un nivel apropiat de dezvoltare și competitivitate, Uniunea s-a extins, treptat, către state ale căror economii fuseseră captive într-un sistem regional de comandă, funcționând după alte reguli decât cele ale multilateralismului, mai ales prin irelevanța prețurilor și lipsa criteriilor de competivitate. Pe acestă realitate s-a clădit iluzia că adoptarea aquis-ului comunitar va face din economiile estice economii competitive. Aici intervine primul hop, netrecut ! Autoritățile publice din Est s-au comportat ca și cum un cadru normativ de asigurare a concurenței egale ar fi și de natură să înlocuirască politicile proprii de susținere ale economiei. De altfel sindromul persistă : atât bugetul cadrului multianual de finanțare 2021-2027, cât și suplimentul său NextGenerationEU, alocă majoritatea fondurilor sectoarelor publice, economia reală nefiind prioritatea reprezentanților instituțiilor publice naționale în Consiliul Uniunii.

De prea mult timp s-a dovedit că starea de satisfacție a unei persoane și a națiunilor este direct legată de situația lor economică pentru a insista asupra subiectului. Totuși, mediul european, pe de o parte, și cel internațional, pe de altă parte, obligă deja ca modelul tradițional de funcționare a UE, respectiv asigurarea de reguli și condiții similare în întreg spațiul european, prin omogenizarea criteriilor de intrare și ieșire de pe piață să fie completat cu o componentă substanțială de creștere a competitivității prin mobilizarea resurselor și capacităților de la nivel micro-economic, prin susținerea productivității și inovării la nivelul firmelor. Probabil că mulți vor acuza o tentativă de imixtiune a autorității publice în piață prin susținerea firmelor private și adoptarea de programe menite să încurajeze valorificarea  potențialului regional. Globalizarea a creat oportunități uriașe pentru ajungerea la un nivel înalt de prosperitate, dar a și determinat un cost uriaș pentru cei cu competitivitate scăzută. Concluzia pe care o desprindem de aici este că și Comisia UE trebuie să treacă printr-o schimbare de atitudine, respectiv să urmeze și să sprijine în loc de a se limita la a conduce și controla. Aceasta nu poate produce rezultate așteptate dacă autoritățile statelor membre nu își asumă întreaga responsabilitate pentru alegerile pe care le fac și rezultatele lor, în loc de a împinge către UE răspunderea pentru opțiunile costisitoare din punct de vedere politic, invocând solidaritatea europeană ca pe un drept inerent.

Noua economie a penalizat Europa : încă din 2000, Coreea de Sud și Taiwanul au depășit Europa la numărul de brevete, China a egalat în 2012 Europa în privința cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, iar Israelul avea încă din 2016 mai multe companii listate pe NASDAQ decât cei șase membri inițiali ai UE. Formula pan-guvernamentală a deciziilor europene a centrat prea mult atenția spre „level playing field”, în detrimentul susținerii dinamismului pieței integrate. Conceptul de „more Europe” nu poate fi înțeles ca mai multă birocrație și cel de „deeper Europe” nu poate da rezulalte fără a înlocui inabilitatea dovedită a practicilor de conducere „top-down”, care au gâtuit dinamismul piețelor, cu o abordare „bottom-up” în materia competitivității microeconomice, bazată pe propuneri și priorități de la nivelul regional sau al țărilor, respectiv acolo unde există clusterele specializate și emergente.

Adâncirea pieței unice trece prin digitalizare. Dar aceast lucru nu poate presupune doar regulamente sau directive adoptate la nivelul Uniunii, câtă vreme piețele digitale vor continua să fie separate de reglementări naționale, ceea ce va face ca piețele fizice să fie separte și neatractive pentru firme a căror caracteristică de afaceri este transfrontalieră. Responsabilii politici trebuie să învețe să conviețuiască cu adevărul că beneficiile economice ale alinierii regulilor se reduc, în vreme ce costul politic crește, respectiv că regulile comune nu sunt obiective în sine, dar competitivitatea pieței este capitală, astfel încât angajamentul politic de susținere și menținere a pieței deschise are nevoie de continuitate.

Situația prezentă, referitoare atât la reducerea gradului de satisfacție pentru apartenența la UE, cât și atitudinile agresive ale puterilor care se tem de concurența economică a UE și de influența pe care modelul ei de democrație îl poate exercita în lume, fac necesar ca așa numitul „reflex Bruxelles” de lansare a unui șir de inițiative politice ambițioase pe care instituțiile europene să le conducă în direcția completării cadrului Uniunii să fie reconsiderat pentru a evita acumularea dezamăgirilor. Multe astfel de inițiative, adoptate după evaluarea făcută în birou, potrivit căreia au fost declarate bune „în medie”, n-au dat rezultate adecvate condițiilor specifice din unele state membre sau regiuni, dar, în schimb, au întărit unele convingeri suveraniste conform cărora instituțiile comunitare tind să ignore prevederi de natură constituțională ale unora din statele membre.

Stimularea competitivității în Europa nu mai ține de armonizare și convergența standardelor comune, ci de crearea contextului capabil să facă posibilă specializarea și valorificarea potențialului specific al fiecărie țări membre. Simpla urmare a regulamentelor și directivelor UE nu poate fi o strategie economică națională. Statele și regiunile trebuie să fie inițiatoarele propriilor alegeri și să răspundă cu demnitate pentru ele. Cred că ambiția Europei trebuie să fie concretizată într-o strategie care să confere beneficii tangibile statelor membre, Europa devenind cea mai eficace platformă pentru acțiuni comune care să întărească calitatea deciziilor politice ale statelor membre. Cred că aceste lucruri sunt posibile fără o revizuire de fond a tratatelor europene, ceea ce poate deschide perspectiva realizării lor într-un termen rezonabil.

 

Februarie 2022