Democrație, economie și politică

ASPES (Asociația de Studii și Prognoze Economice și Sociale), desfășoară, pe parcursul unui semestru, un proiect ambițios menit să propună celor interesați un posibil model al economiei românești în Uniunea Europeană, la orizontul anului 2040. În cadrul dezbaterii „Unde se află România din punct de vedere economic, social și managerial în UE în anul 2018” am considerat oportun să subliniez legătura indisolubilă dintre politică, democrație și economie, ca pe un subiect extrem de actual.

Am revăzut, înaintea acestei dezbateri, câteva  lucrări referitoare la evoluția disparităților regionale în România și am salutat existența unor analize sobre și bogate în informații statistice. Ținând seama de circumstanțele desfășurării prezentei dezbateri, reamintesc doar două dintre acestea :

- Evoluția dezechilibrelor teritoriale din România în contextual crizei economice, 2013, elaborată de Gheorghe Zaman, Zizi Goschin și Valentina Vasile, și

- Macroeconomic disparities at regional level in Romania, 2017, prezentată de Liviu Voinea.

Apreciez că prezentul le menține actualitatea, dar cu atât mai mult impune nevoia de a explica concluziile și de a căuta modalitatea îndreptării lucrurilor în perspectiva orizontului de timp anunțat de scopul dezbaterii.

Din această perspectivă, cred că a pune punctul pe „i” înseamnă să privim către limitele instituționale care plasează România în situația constatată în lucrările menționate: acestea sunt de natură politică.

Este impropriu să discutăm despre orice model al economiei românești viitoare doar în termeni economici. Precum nu poate exista politică în afara economicului, și libertatea de inițiativă are nevoie de o viziune politică care să o susțină.

Decalajele regionale existente, de la infrastructură și până la capital și nivel de trai, sunt rezultatul unor politici egoiste, aplicate împotriva interesului cetățenesc. Acum, când Europa discută cadrul financiar și bugetul multianual pentru perioada 2021 -2027, nu am cunoștință de o preocupare similară la nivel național, care să fie premisa unei acordări a priorităților locale cu cele europene. Mi se pare impropriu ca o asemenea atitudine să provină din neștiință, cât dintr-un dezinteres politic față de fondurile europene care ar trebui să fie parte a sprijinirii realizării de proiecte care să apropie România mai mult de Europa.

Cele de mai sus mă îndeamnă să cred că în fiecare ciclu electoral este nevoie ca toți subiecții lui, electori și candidați, să recitească volumul lui Daron Acemoglu (MIT) și James A. Robinson (University of Chicago) : Why Nations Fail – The Origins of Power, Prosperity and Poverty, 2012.

La 3 decenii de la punerea temeliei economiei de piață și după un deceniu în Europa, este cazul să nu mai căutăm în alte locuri responsabili pentru nerealizări și dezechilibre, ci să privim cu sinceritate spre noi înșine: România este captivă unor instituții extractoare (care absorb de la mulți pentru puținii elitei alese), atât pe plan politic, cât și în economie, și nici un salt înainte, altfel decât statistic, nu se poate face fără înlocuirea lor cu instituții inclusive, care să aibă drept caracteristici deschiderea (să ții seama de opiniile și implicarea tuturor, până la ultimul) și distributivitatea (să împarți până la ultimul).

Principalele diferențe între caracterul extractor și cel inclusiv al instituțiilor se manifestă la nivelul sistemului politic, structurării stimulentelor și a sustenabilității creșterii economice prin avans tehnologic.

Sinceritatea trebuie să ne îndemne să recunoaștem că:

 a) autoritățile executive exclud din procesul deciziilor și al elaborării actelor normative pe cei care nu sunt membri sau fideli ai elitei politice politice conducătoare;

 b) instituțiile controlate prin putere extractoare favorizează grupul elitei politice alese, afișând dezinteres față de întreaga populație pe care o guvernează, nu doar din „simpatia” pentru acea elită, ci și de teama distrugerii creatoare (vezi J. Scumpeter) a sistemului extractive, căci o schimbare a metodei de alocare a avantajelor conduce și la schimbarea viitoare a guvernanților;

 c) instituțiile extractoare pot conduce la creștere economică, dar fără ca ea să fie susținută sau constantă pe termen lung.

Inovația tehnologică este capabilă să întrețină un proces de creștere pe termen lung și în beneficiul întregii societăți, care să o așeze la un nivel de competitivitate internațională mai ridicat și, generând o productivitate superioară, să permită autogenerarea  de venituri individuale în creștere.

Altfel spus, un regim politic extractor stimulează dezvoltarea tehnoloigică în clustere, pentru a limita efectul distrugerii creatoare. Noțiunea de instituții extractoare nu este străină nici de îmbogățiții pe seama contractelor cu statul, nici de întinderea corupției.

Diferențele din modul în care cei trei factori își pun amprenta pe natura instituțională a felului în care puterea înțelege să slujească societatea sunt interactive și, în această privință, nu poate exista o negociere cu prosperitatea comună sau cu perpetuarea decalajelor. Inovația tehnologică și rețelele globale care îi favorizează răspândirea nu pot fi nici oprite, nici întoarse din drum, dar pot fi încetinite.

Cei care recurg la asta trebuie să știe că rezistența la schimbare se plătește cu pierderea de competitivitate pe termen lung a economiei.

În scurta mea expriență de membru în CA-ul unei regii publice am observat cum resursele alocate pentru investiții de dezvoltare printr-un program de interes pentru toți consumatorii și producătorii din economie dar și, concomitent, pentru Europa, sunt rechiziționate de stat pentru acoperirea cheltuielilor de consum subordonate scopurilor populist-electorale.  

Dacă voința majorității este, încă, aceea de a asigura economiei românești un loc respectat în Europa productivității și inovației, la acel loc nu putem ajunge fără explorarea ideilor de schimbare radicală, novatoare, a guvernanței, care să asigure funcționarea instituțiilor pe baze inclusive și distributive, cu accentul pus pe democrație participativă în cât mai mare proporție.

Nu putem aspira la o paritate cu ceilalți membri ai Uniunii Europene fără a asigura mai întâi, egalitatea între proprii cetățeni, indiferent de etnie, regiune sau simpatii politice.

După trei decenii de la înlăturarea totalitarismului, mi se pare că o proporție semnificativă din populația României este stăpânită încă de sentimente adversare unei concilieri naționale și care ne împiedică să prefigurăm un viitor comun, și cu atât mai puțin împreună cu partenerii firești din Europa.

Faptul că regiuni din Transilvania și, mai timid, Moldova, au luat inițiativa angrenării lor directe în programele Europei, constituie dovada faptului că societatea respinge atitudinile extractive ale puterii centrale și că este timpul ca pornirile discreționare să fie abandonate.

În paralel cu valul de iliberalism, de populism și naționalism care suflă peste Europa de Est, concomitent cu creșterea simpatiei pentru extrema dreaptă și admirația pentru liderii autocrați, în Europa se deschide un profund șantier de reformă a statului, care va ocupa o parte a intervalului de timp la care se referă cercetarea ASPES.

Începutul acestui proces este deja vizibil în Franța, unde manifestațiile „vestelor galbene” fac apel tocmai la nevoia reformei clasei și instituțiilor politice și solicită instituirea dreptului de control asupra respectării promisiunilor electorale ale politicienilor la un termen intermediar față de durata existentă a mandatului.  Politica rămâne sistematic în urma tehnologiei și societatea are obligația să nu lase conștiințele adormite.

Țara unde s-a născut Declarația drepturilor și libertăților cetățenești consideră acum că între societate și stat trebuie să se nască un nou contract social, prin care democrația participativă și instituțiile inclusive să fie întărite. Sunt convins că temele de dezbatere azi în Franța vor fi parte și a altor dezbateri electorale în Europa. Va fi și România parte a unei astfel de preocupări ?

Orice proiect de viitor trebuie să așeze cetățeanul în prim plan și să-i asigure căi de adaptare ale raporturilor sale economice cu semenii (în cadrul schimburilor) și cu statul (prin impozitare), la condițiile incertitudinilor politice și economice și ale schimbărilor pe care progresul tehnologic le aduce pe piața muncii.

Executivul, conform rolului de exercitare a conducerii generale a administrației publice (art. 102 din Constituție), are datoria să realizeze un compromis între înțelegerea puterii ca forță și obligația de a aduce la îndeplinire obiectivele validate de alegători, prin politici care să se întemeieze pe solidaritate și elasticitate ridicată la ajustarea lor cu dinamica proceselor tehnologice și societale.

Ianuarie 2019

Share this page