Din nou despre nevoia reformării statului

 

Recentele alegeri din Franța confirmă, prin procentul absenteismului, accentuarea îndepărtării populației de actualul sistem de funcționare a statului, bazat pe conceptele de democrație reprezentativă și stat-națiune, pe de o parte, în vreme ce în jurisdicțiile impregnate de curentul suveranist procentul celor prezenți la urne se menține sau este în creștere (Polonia, Turcia, Ungaria).

Tehnologia a avansat și a făcut posibil accesul la cunoaștere, la informație, al cetățenilor, iar rețelele sociale contribuie la coagularea în societate a opiniilor care stau la baza libertăților de alegere. Oamenii au devenit mult mai încrezători în oferta digitală, comparativ cu promisiunea politică. Indiferent din ce unghi privim lucrurile, actualul sistem politic bazat pe organizarea democratică inițiată la sfârșitul secolului XVIII nu mai răspunde așteptărilor generației secolului XXI.

Oricât de puțin confortabil se simt constituționaliștii formați în perioada războiului rece, adevărul este că percepția publică a suveranității poporului este un exercițiu de retorică folosit de suveraniști și iliberali cu aruncarea predilectă a vinilor pentru toate relele pe seama UE, ocolind abil realitatea răspunderii individuale a fiecărui reprezentant al statelor în Consiliul European unde deciziile se iau doar cu unanimitatea membrilor și ținând seama de protejarea intereselor naționale ale fiecăruia din statele membre. Totuși, suveraniștii  ocolesc neajunsurile funcționării interne a democrației reprezentative, inerente statului-națiune. Pe de altă parte, suveranismul transformă, prin aservirea instituțiilor statului, suveranitatea poporului în cea a legii care, transferată statului administrator, devine instrument de control pe întregul teritoriu. De aici se naște conflictul între recunoașterea aplicabilității reglementărilor europene înaintea celor naționale.

În multe democrații reprezentative, democrația a devenit prizoniera reprezentanților. Se abuzează de ea pentru a impune legi formulate să răspundă mai degrabă interesului limitat al reprezentanților și prea puțin impregnate de interesele celor cărora le sunt aplicate. Așa zisa formulă a consultării publice prin afișarea proiectelor pe site-urile promotorilor are doar caracter consultativ, insuficient pentru amendarea textului.  Acapararea în interes partinic sau propriu a statutului  de reprezentativitate este un abuz de democrație, care îndepărtează publicul de instituțiile actuale ale statului prezumat să funcționeze ca rezultat al unor alegeri democratice. Faptul că România este pe ultimul loc în Europa după gradul de încredere acordat instituțiilor politice la ultimele alegeri parlamentare, trebuie să dea de gândit tuturor celor care aleg calea viitorului.

Începerea unui proces de trecere de la democrația reprezentativă către cea participativă este calea de urmat. Stau mărturie experiențele acumulate în țări precum Belgia, Germania, Austria, Spania și Regatul Unit, unde subsidiaritatea a condus la o mai justă reflectare a interesului cetățeanului în deciziile politicii a  cărei responsabilitate este partajată între autoritățile centrale și cele locale.

Politica se poate schimba doar din interior, făcând loc participării competențelor normative ale  cetățeanului la conceperea și aplicarea legilor și politicilor publice. Formula „partidul este școala formării politicienilor” este revolută și bazată pe primatul promovării personale, în timp ce dezinteresul electoratului crește pe măsură ce posturile publice sunt acaparate de persoane a căror competență primară este cupiditatea și dorința de exercitare a controlului. Adesea se poate observa că, pe fondul pierderii continue a numărului de simpatizanți fideli, partidele recurg la strategii de marketing, pentru dobândirea segmentelor de piață. O strategie veche, despre care Joseph Schumpeter (Imperialism and Social Classes,  Blackwell, Oxford 1951) spunea: „Este atât de ușor să-i faci să creadă pe cei guvernați că politica statului este dictată de  interesul real al poporului și că ea furnizează avantaje concrete tuturor claselor societății.”  În acest fel statul justifică oficial politica sa, chiar și în fața celor capabili să analizeze informația politică. Perioada postbelică a condus, însă, la o explozie informațională și un nivel de educație fără precedent, astfel încât cei guvernați, cu acces larg la informație și observând performanța aleșilor comparativ cu angajamentele lor electorale sunt îndreptățiți să aspire la un alt mecanism de control asupra acțiunii politicului, (ex. mid term-ul american), pentru a nu concluziona, precum Schumpeter, că politica are consecințe negative asupra intelectului: „De îndată ce omul tipic intră în politică, el coboară la un nivel inferior al randamentului mental” (Capitalisme, socialisme et démocratie, partea 4-a, XXI.3, Chicoutimi, Québec 2002).

Este posibilă o transformare a raportului dintre cetățean și actorii politici? Nu este cazul să-l punem pe NU înainte doar ca să respectăm prevederile unei Constituții în vigoare. Aceasta este o altă dezbatere și ea ar trebui să fie deschisă la momentul când atât beneficiarii ei actuali, cât și subiecții săi sunt pregătiți. Dar este un adevăr dovedit că unele din articolele sale nu au produs efectul pentru care au fost scrise acolo, începând cu regretabilul fapt că niciunul din titularii de la Cotroceni de după 1989 nu a reușit/nu și-a propus/nu a fost în stare să determine o conciliere a națiunii. Dimpotrivă, mai frecvente au fost manifestările de partizanat politic și adversitate față de opoziție. Peste trei decenii de comportament similar nu mai justifică nici aceleași funcții ale Președintelui și nici același mod de accedere la această poziție. Speranța celor eșuați deja în politica internă și care ar dori să revină în prim plan după un traseu în umbra puterilor externe este o probă a confuziei extrapolării așteptărilor propriului orgoliu cu pasivitatea publicului.

Sunt previzibile două direcții de evoluție ale fundamentelor statului: pe de o parte prin întărirea suveranismului cu adăugarea trăsăturilor de autoritarism (un proces în curs de creștere datorită stării de beligeranță întreținută, în vecinătatea Europei, de o mare putere militară cu un uriaș arsenal nuclear); pe de altă parte alegerea responsabilă, conștientă, a gradului de interacțiune într-o Europă viitoare, cu trăsături de separație între cei care vor opta pentru o  construcție confederativă și cei care se vor situa în aria unor forme avansate de liber schimb, centrate pe componente ale pieței unice și celorlalte libertăți definitorii. Prevederile actualelor Tratate, care urmăresc o mai mare solidaritate a membrilor pe un proiect unic european se dovedesc o frână datorită cerințelor de unanimitate în deciziile Consiliului și celor legate de parametri funcționali stabiliți înainte de confruntarea cu pandemia și agresiunea militară a Rusiei care a condus la introducerea de sancțiuni economice extensive cu costuri substanțiale pentru economia europeană și consumatorii săi. În aceste circumstanțe, obiectivele pan-europene ale Next Generation EU pălesc și ele devin, alături de alte prevederi ale exercițiului bugetar multianual în curs, suport pentru controlul disfuncționalităților administrative naționale, mai mult decât mijloace de ridicare a competitivității europene într-o cursă abandonată supremației SUA și Chinei.

Problema guvernanței Europei în prezent (un prezent devenit instabil prin actele de agresiune ale Rusiei) este complicată de doi factori: pe de o parte războiul se poartă în imediata ei vecinătate, ceea ce înseamnă risc înalt și solicită o atitudine comună a membrilor UE; pe de altă parte, războiul nu este doar lung, ci cu consecințe imprevizibile deoarece el nu opune Rusia doar Ucrainei, ci întregului Occident, ceea ce creează o mare dificultate pentru găsirea unui mediator neutru. Este o situație quasi-identică cu cea de la încheierea ultimului război mondial (când negocierile de pace s-au putut purta doar după înfrângerea adversarului). Ori, odată ce  Washingtonul dă undă verde lend-lease-ului devine clar că și prezumția occidentală a efectului descurajant, în scurt timp, al sancțiunilor economice este o așteptare neîmplinită.

Făurirea unei Europe comune a membrilor săi este împiedicată de lipsa coeziunii în materie de fiscaliate (statele membre au optat pentru naționalism deoarece, pe de o parte, distribuirea banului public este intrinsec legată de opțiunile politicii și promisiunile electorale, iar pe de alta, din teama față de posibilitatea instituirii de aranjamente având drept țintă mutualizarea piederilor execuțiilor bugetelor individuale cu scopul salvgardării stabilității în întregul areal al UE), politici de sănătate (ale căror disfuncționalități naționale au fost evidențiate de gestiunea din timpul pandemiei Covid-19) și politici de securitate și apărare, al căror numitor comun este NATO.

Față de situația quasi-linearității proceselor europene din perioada anterioară anului 2004, acumularea prezentă de disfuncționalități ale Uniunii, poate fi atribuită combinării mai multor factori:

-          reacțiile temătoare ale Esticilor față de tendința adâncirii integrării prin întărirea caracterului politic al Uniunii și instituirea practicii de bună guvernanță economică și coordonare a politicilor sociale prin semestrul european. Propunerile în sensul celor de mai sus sunt percepute ca tinzând spre limitarea câmpului național de manevră. Este edificatoare, în acest sens, reacția electoratului maghiar față de intenția Comisiei Europene de punere în aplicare a deciziei Curții Europene de Justiție referitoare la activarea mecanismului de condiționalitate a accesului la fondurile europene de funcționarea în parametrii Tratatelor a statului de drept (procedura este nesigură din punct de vedere al rezultatului, căci propunerea Comisiei trebuia să întrunească adeziunea a cel puțin 15 dintre statele membre, a căror populație să reprezinte nu mai puțin de 65% din totalul cetățenilor UE);

-          deteriorarea stabilității în vecinătate (Africa de Nord, Orientul Mijlociu, spațiul ex-sovietic) și reluarea nevoii  unei strategii comune efective de apărare;

-          punerea în paranteză  a rigurozității cerințelor de echilibru și stabilitate decurgând din prevederile Tratatului de la Maastricht și din practicile  BCE pentru a diminua efectele discontinuității activităților economice în perioada pandemiei, precum și costul sancțiunilor economice introduse împotriva Rusiei;

-          Brexitul, ca simptom al comunicării insuficiente către cetățenii unui stat membru a coeziunii și diferențelor în generarea de politici în interesul tuturor membrilor și funcționarea clauzelor de opt-out.

Consecința celor de mai sus este faptul că încrederea europenilor în Uniune se clatină și acțiunile ei sunt mai des puse sub semnul îndoielii.

Funcționarea tuturor statelor membre ale Uniunii Europene a fost sever zdruncinată din 24 februarie a.c. de acțiunea premeditată a Rusiei. După încheierea războiului rece Europa s-a destins și din preocupările ei a lipsit nevoia creșterii cheltuielilor de apărare și configurarea unei strategii de apărare comune. Acea perioadă a fost fereastra de oportunitate pentru educație, știință, inovație, cultură, ospitalitate, recreere. Lărgirea Uniunii Europene a creat un spațiu de încredere, sinergii care au făcut din Europa prima putere comercială a lumii, primul contributor la programele globale de asistență pentru dezvoltare, pentru sănătate, educație și formare continuă, cel mai mare contribuabil la FMI, Banca Mondială și UNESCO.

Limitele politicilor prezente au fost atinse și noua situație geopolitică suscită un efort pe două planuri. Întâi, o reclădire a încrederii cetățenilor în stat, în instituțiile sale pe fondul unei transformări de durată, acordată cu timpul prezent. Absolut toate instituțiile publice și toate guvernele au căzut la examenul pandemiei. Pe de altă parte, deși toate indiciile prevesteau agresiunea Rusiei, toate guvernele occidentale au fost prinse pe picior greșit când atacul Rusiei s-a materializat. Avem în față un inamic care a reanimat NATO. Dar este asta suficient? Cum vor funcționa statele în noul context? Care vor fi centrele de echilibru? Cât de mult vom mai avea încredere unii în alții? Deja China face propriul său joc și nimeni nu are cum să ignore o piață de peste 1,4 miliarde locuitori, urmată la foarte scurtă distanță de India, ambele reprezentând 36% din populația lumii.

Vom merge înainte ca națiuni singure (pe calea deschisă de Regatul Unit) sau împreună? Un răspuns calificat poate fi dat doar dacă punem față în față opțiunile de reformare a modului în care funcționează statele naționale cu cele necesare pentru a asigura Europei o coerență trainică (sub orice formă care va răspunde mai bine aspirațiilor comune și particularităților locale). La formularea soluțiilor trebuie să contribuie cetățenii și politicienii onești, care nu se socotesc deasupra alegătorilor și care odată așezați în șa nu se preocupă, precum începătorii, doar de cum să se mențină acolo, uitând încotro trebuie să meargă (Joseph A. Scumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy).

Mai 2022