Are nevoie România de un Consiliu de Export?

În 2004, când a luat ființă Consilul de Export, România se afla la capătul unui efort major de negociere a aderării la Uniunea Europeană și acumulase o impresionantă experiență de funcționare pe piața de liber schimb a CEFTA (zona central europeană de comerț liber). În mai puțin de trei ani piața României urma să se confunde cu ansamblul pieței europene, unde competitivitatea era cheia câștigării segementelor de piață. În anticamera acordului de asociere la Uniunea Europeană, care preceda intrarea cu drepturi depline în Uniune, România nu fructificase suficient asimetria deschiderii piețelor, astfel încât firmele românești intrau pe piața celor 27 (de la acea dată) cu handicap.

Din 2004 până în prezent (2020) modul de concepere a politicilor economice în România nu s-a schimbat prea mult: ele sunt emanația unor partide și urmăresc scopurile lor, atât cât sunt capabile să le contrapună libertății pieței. Valabilitatea acelor politici coincide cu vremelnicia mandatului politic și de fiecare dată când acesta se schimbă, se reproiectează și politicile economice. Nici chiar după intrarea cu drepturi depline în Uniunea Europeană, care rămâne în primul rând o grupare economică, politicile economice ale României nu s-au acordat cu durata bugetului european (a cărui întindere excede durata mandatelor electorale din România).

Într-un asemenea context, nu doar partenerii României atribuie un grad mai mare de risc afacerilor pe piața locaală, datorită unei predictibilități precare a cadrului legislativ, fiscal și stabilității manageriale a companiilor naționale, furnizoare ale inputurilor de energie și  infrastructurii de transport, ci și companiile private autohtone, deținătoare ale unui capital mai mic și ținte predilecte ale controalelor fiscale sau preluării ostile.

Așadar, România urma să intre cu toate atuurile și lipsurile sale într-o piață cu caracter global și cu reguli de concurență foarte bine șlefuite în cele 5 decenii de când data Piața Comună. Firmele românești aveau nevoie de susținerea sectorului public și a celui bancar pentru a-și putea apăra competitivitatea și a se putea dezvolta. În plus, o companie responsabilă nu-și proiectează durata de viață la limita politicilor croite după durata mandatelor electorale și nici nu poate să facă față cu ușurință volatilității cursului de schimb, ea însăși determinată de stabilitatea politicilor și tendința îndatorării publice.

Exportul este, pentru România, principala sursă de acoperire a necesarului de import pentru investiții și consum, dar și debușeul pentru o însemnată cotă din producția firmelor locale. Mai mult, schimbările din economia globală și competiția acerbă dintre furnizori determină ample modificări structurale în privința mărfurilor, dar și a metodelor de comerț, ceea ce afectează numeroase locuri de muncă și calificări profesionale. Firmele românești erau, în marea lor majoritate, decapitalizate, iar legăturile lor pe verticala lanțului de producție și desfacere erau slabe și adesea nefuncționale datorită fărâmițării pe care o provocase o privatizare întreprinsă cu dorul de răzbunare pe sistemul centralizat. Acest fapt trebuia corectat și pentru a da o perspectivă de încredere firmelor locale.

Din experiența pe care o acumulasem în funcțiile publice care m-au pus față în față cu interlocutori din mediul antrepenorial, bancar și public extern, constatasem că politica economică a unui stat aparține mai puțin unui guvern, și mai mult patronatelor și exportatorilor, cei cu adevărat responsabili pentru ocuparea forței de muncă și pentru competitivitatea internă și externă a mărfurilor și serviciilor. Rolul guvernelor intervine în sensul sprijinirii obiectivelor agenților economici, prin cadrul legislativ construit, în principal, pe baza preluării propunerilor mediului de afaceri, prin stabilitatea fiscală și valutară și partenariat în promovarea exporturilor.

În anul 2004, după o vizită a președintelui României în Indonezia, am încercat să antrenez Eximbank-ul de atunci la construirea unui montaj pentru finanțarea, de către un consorțiu bancar local, a construirii unor grupuri generatoare de electricitate, sub antreprenoriat românesc, de către societăți care aveau experiență în domeniu și o bogată carte de vizită internațională. Dezamăgirea mi-a fost amară când am constatat că Eximbank-ul se comporta ca o bancă mică, cu ambiții modeste, incapabilă să construiască un consorțiu pentru proiect și să fie lead manager în finanțare de lungă durată, sau pur și simplu afișa neîncredere față de contractorul general român.

Cele de mai sus m-au determiant să inițiez propunerea de constituire a unui Consiliu de export în România (Hotărârea Guvernului României nr. 486 din 1 aprilie 2004), al cărui prim co-președinte am devenit, ca reprezentant al sectorului public. Nu pentru mult timp, căci sistemul recompensării politice de după alegeri primează în fața interesului public. Componența Consiliului aduna mediul privat, mediul bancar, organizațiile exportatorilor și autoritățile publice sub obligația de a se dedica sprijinirii exporturilor împreună: producători, finanțatori, exportatori, autorități publice. Treptat, însă, atribuțiile inițiale ale Consiliului de export au fost uitate, în primul rând rolul său de a fi un prim interlocutor al guvernului în materia reglementărilor și politicilor de susținere a antreprenoriatului local. Foarte mulți „înțelepți” în ale politicii invocă limitările existente și închipuite ale reglementărilor Uniunii Europene. Cred că cei care acced la guvernare au o lipsă fundamentală în cunoaștere: sunt superficiali în înțelegerea regulilor europene și cred că vor continua să guverneze dacă dau mereu vina pe cadrul extern de reglementare în loc să creeze un suport național autentic pentru companiile care angajează forța de muncă după mărimea competitiviății.

O altă latură spre care Consilul de export ar trebui să se aplece mai mult este relația antreprenariatului cu sectorul bancar. Multe proiecte de producție și export reclamă surse de finațare pe termen mediu și lung și condiții de finanțare în pas cu încasările de pe urma realizării proiectului. Diversele discuții purtate public despre băncile care au bani și sectorul privat care nu primește credite ies din matca normalității și tind să devină un contencios mocnit, bazat pe complicitate. Prima observație este legată de faptul că o serie de reglementări adoptate de autoritatea de reglementare pe criterii de prudențialitate în timpul crizei finaciare din 2008 nu mai sunt de actualitate, dar ele continuă să descurajeze creditarea. În al doilea rând, este un act nedemn să acuzi existența deficitului din balanța comercială fără ca autoritățile să fi făcut mai mult pentru susținerea competitivității exporturilor. Nu am cunoștință ca vreo sesiune a Consilului de export să se fi dedicat acestor aspecte, în prezența decidenților din instituțiile membre. Ori, într-o lume a concurenței acerbe pentru piețe, punerea cap la cap a experienței și inteligenței companiilor și băncilor doritoare să facă afaceri și să crească împreună este calea spre recunoaștere intrnațională și încredere în oferta românească.

Este necesară o reformare a Consiliului de export? Cu siguranță. În primul rând cred că trebuie ca, pe lângă organizațiile membre în prezent, să fie asociate în componența sa și alte organisme care împărtășesc obiective comune, așa cum sunt Consiliul Investitorilor Străini, Camera de comerț româno-americană (AmCham), Camera româno-germană, Consiliul Patronatelor Bancare, toate acestea având în comun preocuparea pentru creșterea competitivității mărfurilor și serviciilor din România, precum și funcționarea pieței românești.

Coronavirusul a adus în prim plan o realitate dură: China avea în 2018 o pondere de 28,4% în producția manufacturieră a lumii, urmată de SUA cu 16,6% și apoi Japonia (7,2%), Germania (5,85%) etc, fiecare alta sub 5%. O carantină a porturilor chineze echivalează cu o prăbușire rapidă a întregii economii moindiale. Din această perspectivă, toate piețele socotite industrializate își caută repoziționarea pentru un viitor pe care toți și-l doresc  mai sigur. Cred că România nu trebuie să ignore acest fapt și, împreună, autoritățile și companiile trebuie să se comporte responsabil.

Februarie 2020

Share this page