Cultura politică

Dorinţa celor care se apropie de politică fie cu scopul de a servi populaţia sau o parte a ei, ori pentru a-şi etala personalitatea la tribuna proprie politicienilor, poate fi împlinită prin alegerea lor într-o funcţie electivă (parlamentari, consilieri comunali, municipali, primari) sau prin desemnare de către partide în funcţii de execuţie în organismele care asigură punerea în practică a programelor politice.

Exercitarea oricărei funcţii politice nu este doar o responsabilitate a partidelor, ci şi a persoanelor în cauză, riscurile asumate de acestea fiind în primul rând personale. De aceea orice pretendent la o funcţie politică are obligaţia deţinerii unui cumul de cunoştiinţe profesionale, sociologice şi politice pe care trebuie să le dobândească singur şi cu suficient timp înainte de a aspira la funcţii care incumbă responsabilitate socială.

În arealul trans-atlantic se pot distinge cel puţin două curente de formare, de educaţie, în domeniul ştiinţelor politice: elitismul şi pregătirea pentru administraţia publică. Primul caz este, probabil, bine reprezentat de şcoala britanică şi cea americană, unde aspirația la o demnitate politică este aproape un scop în sine şi unde parcursul ascensiunii politice este urmărit cu asiduitate de jos în sus : mă pregătesc să devin om politic şi urmez traseul formării în universtăţile care mă pot îndreptăţi să fiu ales şi îmi dau recunoaşterea pregătirii specifice. Pentru ceilalţi interesaţi de cultura politică ideile acumulate cu acest scop nu sar prea departe de informaţia mediatică şi pretenția de « autoritate » în privința cunoștiințelor de politică nu are acoperire într-o pregătire sistematică. Pe continent prevalează formarea profesională, unde aproape indiferent de specificul universităţilor importanţa dată studiului istoriei, filozofiei, antropologiei, culturii şi dreptului este comparabilă cu studiul disciplinelor aplicative (vezi École Nationale Supérieure des Mines de Paris sau École Polytechnique). Există o lungă tradiţie în Germania şi Franţa care atestă că simpla angajare într-un minister public, organism al puterii locale sau regionale, nu se poate face fără prezentarea diplomelor de studii universitare complete. Altfel spus, asumarea responsabilităţii este înţeleasă și asumată de pe băncile universităţii.

Ţările emergente sunt, sub aceast unghi, într-o poziţie diferită, pe care o vedem inclusiv prin faptul că analiştii politici par a fi mai destoinici în materie de politică decât unii membri ai parlamentului. Acest lucru poate fi explicat, dincolo de clientelism, prin aceea că partidele sunt refractare la deschiderea porţilor către generaţia tânără, ea însăşi reticentă să se asocieze politic cu unele curente sau lideri contestaţi public. Pe de altă parte, destoinicia în politică a tinerilor se manifestă rar şi insuficient la nivelul organizaţiilor neguvernamentale, aceştia fiind mult mai atraşi de construirea unei cariere profesionale care să le asigure în primul rând venituri și perspective.

Deşi uneori se invocă nevoia de a apela la experiența celor mai vârstnici, cred că aceaștia au puțin de oferit pentru că generația postbelică s-a format în condiţiile unui sistem închis, neconcurențial și ale cărui surse de informare erau incomparabil mai limitate față de cele de azi. Astfel, experiența locală a vârstnicilor nu mai este propice furnizării de îndrumări pentru etapa în care s-au născut şi maturizat membrii generaţiei care poate determina majoritatea voturilor.

In toate cazurile viitorul aparţine celor care şi-l făuresc şi fac asta după chipul şi asemănarea lor. Aici, într-adevăr, există deficienţe la nivelul societăţii, căci, cel puţin după numărul înregistrat, puţini sunt tinerii pregătiţi şi gata să se dedice celorlaţi prin asumarea de responsabilităţi politice, cu profesionalism, respingând politicianismul pe care-l dispreţuiesc la alţii. Totuşi deficitul trebuie acoperit şi aceasta cere un efort al lor, în primul rând. 

În atenţia tinerilor aspiranţi la funcţii de demnitate publică :

Prima capcană a politicii este autosuficienţa şi tehnocraţia. Este periculos să pretinzi că tehnocraţia întemeiată pe funcţionari publici poate da rezulate sociale acceptate atâta vreme cât acei oameni sunt de mult despărţiţi de profesiunea proprie, devenind personaje într-un turn de fildeş, rupte voit de mediul socio-antreprenorial pentru care emit pretenţia cunoaşterii şi a dreptului de reglementare. Este absurd să iei decizii fără a te baza şi pe cunoașterea realității concrete. De aceea numele corect al tehnocraţiei poate fi doar acela de « caretaker », gestionar al treburilor statului între două cicluri normale de alegeri. Un partid al tehnocraţilor încă nu s-a definit şi ca atare asumarea de politici este un joc la risc, căci votul parlamentar este întotdeauna politic.

La fel şi în cazul autosuficienţei care ascunde fie nepricepere, fie interese: sistemul de legi din România este stufos şi ambiguu părând mai degrabă să servească interesele birocraţilor şi avocaţilor, decât pe cele ale publicului. În vreme ce în majoritatea democraţiilor consolidate o lege dă răspunsuri în cuprinsul ei, în România răspunsurile sunt în norme de aplicare, emise la niveluri de execuţie şi menite să protejeze în primul rând pe cei care le aplică, cetăţeanul fiind lăsat să afle adevărul prin tribunal, aşa cum rezultă el din duelul avocaţilor. Cu toţii am văzut reportaje în care membrii guvernului recomandă cu lejeritate să aşteptăm normele de aplicare. Păi a cui este, până la urmă, responsabilitatea pentru o lege şi aplicarea ei? Şi în această privinţă opoziţia nu a fost mai niciodată de altă părere decât majoritatea. Categoric însă, autosuficiența  poate deschide calea spre autoritarism sau «democrația iliberală», o democrație cu intensitatea scăzută, hibridă, ținând societatea mereu în tranziție (Juan Carlos Calleros, Calleros-Alarcó -The Unifinished Transition to Democracy in Latin America, Routledge, 2009). Exemplele nu trebuie căutate prea departe de România.

Aceste consideraţii conduc şi spre o altă capcană a politicului imatur: responsabilitatea faţă de stat şi cetăţenii lui. Echilibrul responsabilității față de stat și populație este fragil în toate regimurile unde constituțiile și organizarea statală, deci implicit raportul între puterile statului, sunt depășite de etapa istorică. Faptul că în diverse instanţe de supraveghere ale unor instituţii cu funcţii publice sunt numiți membri la propunerea partidelor parlamentare sau că răspunderea are grade diferite între membrii puterilor din stat, exprimă o stare de democraţie deficitară şi care pune statul în prim planul răspunderii autorităţilor, lăsând doar un rol secundar răspunderii faţă de cetăţeni. Un indiciu al maturității statului de drept trebuie să-l constituie ajustarea prevederilor constituționale, astfel încât la baza validării membrilor celor trei puteri fundamentale ale statului democrat să stea principii și mecanisme egale de reflectare a voinței electoratului. Calea democraţiei recunoscute este lungă şi plină de obstacolele prin care puterea doreşte să se mențină.

Oamenii trăiesc, merg la şcoli, muncesc, sunt îngrijiți în spitale, merg la teatru în localităţile lor, dar un sistem încă impropriu le îngustează abuziv dreptul de autogospodărire locală, numeroase resurse continuând să fie distribuite către localităţi prin bugetele centrale, influenţate de culoarea politică a primarilor sau opţiunile de vot ale localnicilor. Toate acestea de teama unei autonomii locale pe care, în lipsa dialogului, vrem, de fiecare parte, să o înţelegem diferit. Soluţia îngustării căilor de insinuare a corupţiei trebuie să treacă şi prin autoritatea locală de colectare a taxelor şi impozitelor (inclusiv cele platite de companii) şi controlul public al lor la faţa locului. Adeseori voci influente din public condamnă colectarea defectuoasă a taxelor şi de aici insuficienţa resurselor bugetului public, dar, până când se va găsi soluţia, o mulţime de antreprenori, între care, dezamăgitor, destui tineri, nu se sfiesc să folosească CUI-ul de fiecare dată când achită bonul de carburant pentru maşina cu care tocmai pleacă în week-end sau la cumpărăturile pentru decorarea casei și grădinii. Nu aceasta este calea de îngrădit corupţia !

Circumstanţe specifice, aşa cum pot fi caracterizate cele ale ameninţărilor teroriste, imigraţiei, manevrelor militare din regiuni învecinate, tind să convingă opinia publică de necesitatea unui stat puternic, protector. Este o reacţie naturală a singularităţii fiinţei umane, mai ales în sistemele statale unde  dialogul puterii cu societatea se întrerupe brusc după alegeri. Mai mult, se observă din comportamentul reprezentanţilor clasei politice că şi după alegeri dialogul cu cetăţenii se cantonează la piedicile pe care le pun adversarii politici în loc să se identifice necesităţile cetăţeanului şi să se dezbată modalităţile de ajungere la satisfacerea lor. Atitudinea de care tinerii politicieni trebuie să se ferească este voluntarismul, căci erorile, eşecurile şi înfrângerile sunt costisitoare.

Februarie 2017

Share this page