Sustenabilitatea : condițiile prealabile pentru atingerea țintei și alegerea acesteia[1]

 

Marcarea celor 150 de ani de la crearea, la București, a primei Camere de comerț de pe teritoriul României - o instituție fundamentală a pieței, și a 100 ani de la formarea statului unitar român, coincid cu o preocupare a societății legată de meritele și neajunsurile celor aproape trei decenii, din care 11 ani ca stat membru în Uniunea Europeană, de când totalitarismul a fost înlocuit cu economia de piață. O seamă de disfuncționalități acumulate pe plan internațional într-un proces dezordonat al globalizării, precum și incapacitatea politicilor guvernamentale interne de a contribui la realizarea unei dezvoltări echilibrate teritorial pe plan economic și social, au generat multora întrebări asupra capacității de recuperare a decalajelor față de țările avansate prin continuarea  statutului de membru al UE (inclusiv cu respectarea angajamentelor decurgând din tratatul de aderare), și exprimarea deschisă de simpatii cu tentă naționalistă și autocrată, similare celor din alte țări din estul Uniunii Europene.

Este un fapt recunoscut statistic că gradul de atragere a fondurilor europene în proiecte legate direct de aport valoric la produsul intern brut, și nu de consum, este substanțial mai mare în alte state membre, comparativ cu România, ceea ce exprimă în mod direct avantajul economic al prezenței lor în UE.  

Deoarece în componența Comisiei Europene chiar reprezentanta României este cea care are răspunderea pentru gestionarea fondurilor europene, nu se poate invoca nici o vină Comisiei Europene pentru gradul defectuos de folosire a resurselor UE de către România.  Este neîndoios, însă, că o politică locală responsabilă poate pune la lucru fondurile europene cu rezultate mai mari, mai vizibile. Chiar în creștere, potrivit schiței de buget comunitar pentru exercițiul 2021-2027, fondurile europene alocate României nu înlocuiesc propriile noastre obligații de a adopta politici propice reducerii decalajelor față de plutonul fruntaș al Uniunii.

Pe de altă parte, o serie de analiști și jurnaliști cred că limitele înaintării României sunt rezultatul acțiunii capitalului străin din economie, a cărui prezență este în detrimentul capitalului autohton. În primul rând mi se pare halucinant să pretinzi că, în vreme ce capitalul autohton este patriotic, cel străin este hrăpăreț, mai ales văzând concentrarea capitalului autohton în aria serviciilor și a celui străin în cea a producției și dezvoltării. Prin urmare, înainte de a blama o sursă a reducerii decalajelor și deficitului de capital fix intern, ar trebui să reflectăm asupra căilor prin care capitalul investit pe baza unei strategii de desfacere pe piețe mai mari decât ale câtorva județe, să fie încurajat.

Reducerea decalajelor este o noțiune de comparație numerică care exclude particularitățile locale și pe cele calitative. De aceea, un termen mai adecvat prezentului mi se pare a fi cel de creștere sustenabilă, prin realizarea căreia se atinge și obiectivul numeric. Cred că societatea românească a depășit stadiul satisfacțiilor statistice de genul comparării mărimii produsului intern brut la paritățile puterii de cumpărare sau ale ritmurilor de creștere dintre economiile mature și cele aspirante la statutul de emergente și caută o împlinire pe mai multe planuri. Reamintesc „mândria” cu care acum mai bine de trei decenii în urmă propaganda partidului unic  amăgea populația cu ritmurile colosale de creștere care erau comparate doar cu cele ale Japoniei. Nici după cele trei decenii nu am ajuns cu nivelul PIB/locuitor decât la 30,8% față de Japonia și doar la 24,9% față de Germania.  

Cât de fezabilă este, prin urmare, așteptarea populației de a vedea România între țările avansate? Pentru a tinde către acele standarde, este bine să fim conștienți unde ne aflăm.

În primul rând este important să înțelegem realitățile care ne înconjoară: în 1976 Jean Monnet spunea că „Europa se va căli în vâltoarea crizelor și ea va fi rezultatul soluțiilor adoptate pentru a le înfrânge”.  În prezent, pe lângă criza instituțională, alimentată de egoismele naționale, Europa traversează o nouă fază a globalizării, determinată de tehnologia digitală și inteligența artificială. Dacă nu ignorăm evoluțiile istorice, putem presupune că cele două provocări sunt însoțite de spectrul declanșării unei noi crize în deceniul următor, ale cărei repercusiuni pot fi agravate de lipsa, la nivel comunitar, a unor instrumente contra-ciclice care să poată stabiliza rapid economia. Spre deosebire de etapele anterioare, nivelul de integrare a piețelor a crescut într-atât încât soluțiile pentru distribuția costurilor și beneficiilor schimbărilor tehnologice și ale ajustărilor la amenințarea recesiunii nu mai pot fi efective decât dacă ele sunt rezultanta unei atitudini comune și concertate a statelor membre. Această necesitate se izbește, însă, de temerile față de migrație, față de nevoia unei solidarități mai mari cu populațiile din zonele aflate în zone de conflict, temeri ce stau la rădăcina atitudinilor extremiste, naționaliste, populiste și autocrate în Estul și în Vestul Europei.

Într-un asemenea context, Centre for European Reform, un think tank-ul care își definitivează plecarea din Londra spre Berlin, vede, în perspectiva anului 2030, o probabilă decuplarea tehnologică a Europei de Vest de Estul continentului, cu o perspectivă de continuare a scurgerii forței de muncă înalt calificate dinspre Est spre Vest. Un fapt ce confirmă că „cei care pot mai mult, vor face mai mult”. Acest proces va determina ca fondurile europene să fie și mai mult îndreptate către companiile care au capacitatea folosirii lor cu un grad ridicat de eficiență, ceea ce va face din ce în ce mai dificil pentru țările emergente să-și construiască modele ale creșterii bazate pe industrii orientate către export. Pierderea tineretului înalt calificat va fi prima cauză a încetinirii ritmului de convergență a economiilor est-europene cu economiile nucleului central din UE.

România nu mai are mult timp să facă alegerea și semestrul românesc al Președinției UE nu ar trebui ratat: înțelegem să întreprindem acei pași necesari către apropierea de nucleul central al Uniunii, sau continuăm să fim captivi ai unor dispute politice interne care ne îndepărtează de Europa?

Săptămâna neagră a României (de la mijlocul lunii noiembrie, când Comisia și Parlamentul UE au dat un coș de bile negre României, ca urmare a politicilor majorității parlamentare și Executivului), a inclus și publicarea indicatorilor de guvernanță sustenabilă, evaluați pentru 41 de state membre ale OCDE și UE de Fundația Bertelsmann și difuzați pe platforma celei mai influente agenții de analiză economico-financiară, Bloomberg.

Cum stăm, pe o scară calitativă de la 1(cel mai de jos calificativ)  la 10 (cel mai ridicat) ?

-         Performanța politicilor : 5,11, din care pentru politici economice 4,9, politici sociale 4,5 și politici de mediu 6,0

-         Performanța guvernanței: 4,64, din care capacitatea Executivului 4,3 (pentru planificare strategică 3) și răspunderea executivului 5,0

-         Calitatea democrației : 5,1

Calificativele menționate plasează România, pentru fiecare criteriu, între locurile 36-40 (din 41)!

Așadar, în ce termeni de recuperare a decalajelor putem vorbi și ce responsabili vor avea capacitatea să le reducă?

Starea actuală a lumii este îngrijorătoare: amenințările la adresa multilateralismului, venite în principal dinspre marile puteri, ardoarea cu care se pregătește o nouă cursă a înarmărilor nucleare și resuscitarea ideilor războiului rece, vivacitatea unui sistem de shadow banking ale cărui active le-au depășit deja pe cele ale sistemului bancar, revenirea la protecționism, sunt semnale clare ale unui derapaj al ordinii globale prezente. Acest context trebuie să trezească conștiințele pentru o alegere fundamentală: viitorul îl făurim singuri sau împreună cu partenerii? Aceasta nu mi se pare o alegere necesară doar din rațiuni economice, ci în egală măsură din rațiuni  politice și de securitate.

Ținând seama și de cele sus-menționate, cred că bazele unei dezvoltări sustenabile în România trebuie să le includă, între altele, și pe următoarele patru:

1.   Stabilitatea cadrului legislativ pentru ca investițiile și afacerile, în general, să se poată baza pe un cash-flow și o finanțare predictibile. Prin aceasta se poate întări speranța unei dezvoltări durabile și îndepărta pericolul „hit and run” cu apendicele său de corupție implicită.

2.   O dezvoltare sustenabilă este o dezvoltare echilibrată regional: aceasta nu poate fi atinsă (vezi mărturia celor trei decenii de economie de piață în România) prin ordonanțe și condiționări de fonduri de către guvernul central, ci prin eliberarea inițiativei administrațiilor locale și a sporirii considerabile a veniturilor din taxe și impozite rămase la dispoziția lor. Aceasta este cheia creării de locuri de muncă la nivel local și a încurajării unei concurențe benefice între regiuni, atât în privința investițiilor, cât și a veniturilor. Cu alte cuvinte, descentralizarea trebuie să devină cât mai curând realitate.

3.   O economie funcțională la nivel național nu se poate înfăptui fără existența unei infrastructuri de comunicații și transport în pas cu nevoile regiunilor și interesele antreprenorilor. Acest lucru este important și pentru a ajunge la o dezvoltare echilibrată între regiuni, dar și pentru a facilita un trafic internațional în creștere între piețele învecinate României, ale cărui beneficii se constituie în alte surse de venit pentru un stat care aspiră la consolidarea capacității sale concurențiale.

4.   Reconcilierea elitelor cu politicul. Meteahna românească a lipsei de consultare pe fond a societății de către administrația centrală și clasa politică trebuie îndepărtată pentru a se ajunge la o formă de construire a programelor de guvernare bazată pe un consens explicit, rezultat din legătura continuă cu elitele societății. Trebuie să încetăm să ne facem că facem și să respectăm societatea în întregul ei. Menționez un singur exemplu (din aria meritocrației industriale), dar pe care îl cunosc bine: programele guvernelor japoneze sunt inspirate de Keidanren – federația națională a patronatelor și Nikkeiren – federația asociațiilor angajaților, și asta pentru că în firmele membre este generată cercetarea și dezvoltarea tehnologică, acolo este sursa fondurilor și a contractelor de lungă durată încheiate cu parteneri interni și externi, acolo este locul de unde pleacă propunerile legislative vizând mediul de afaceri și fiscalitatea, acele firme sunt prima sursă a locurilor de muncă. Această sinergie între elite și politic stă la baza modernizării sistemului educațional, a celui de sănătate publică și protejării mediului, ceea ce i-a conferit avantajul unei forțe competitive de netăgăduit.

Cele de mai sus pot fi asociate cu o folosire a fondurilor europene pentru proiecte ale căror rezultate se circumscriu fiecăruia din obiectivele respective. Aceasta implică o substanțială revizuire a atitudinii de răspundere politică, inclusiv pe plan uman, și un control consecvent din partea societății civile a modului în care administrația publică răspunde așteptărilor ei. Un mecanism al democrației funcțional pe plan intern este prima condiție a creării unei baze pentru dezvoltarea sustenabilă.

[1] Intervenție la conferințaRomânia 2030 : cum recuperăm decalajele față de Europa Occidentală ?

Camera de comerț și Industrie București,” 21 noiembrie 2018

Share this page