Responsabilitate și orgolii

 

Pe măsură ce speranțele într-un control eficace al pandemiei cresc și odată cu aceasta câștigă în robustețe încrederea în revenirea la o activitate economică normală, se intensifică și discuțiile despre căile care ar trebui urmate pentru ca recuperarea masivului sprijin financiar acordat de guverne companiilor și populației afectate în perioadele de lockdown să fie eficace, astfel încât efectele adverse provocate economiei de pandemie să nu fie înlocuite de o criză indusă de creșterea neașteptată a datoriei publice și private.

Situația este complicată și de faptul - recunoscut în documentele sesiunii de primăvară a FMI (IMF Fiscal Monitor, aprilie 2021, p.14) – că sprijinul guvernamental destinat firmelor pe considerente legate de lipsa de lichiditate, faliment sau pierderea locurilor de muncă a fost neatent acordat, astfel încât între 20-23% din firme au beneficiat de asistență fără să fi fost direct afectate de efectele Covid-19. Se poate invoca faptul că, în circumstanțele date, urgența a trecut înaintea analizelor aprofundate și cred că această situație a dovedit că autoritățile publice sunt lipsite de planurile de continuitate, altminteri solicitate corporațiilor de către guverne prin reglementările guvernanței corporative.

Dacă în etapa vidului de cunoaștere și inițiativă guvernele au recurs cu încredere la sfatul medicului, acum, când problema este cea a recuperării sumelor alocate pentru a împiedica prăbușirea consumului, explozia șomajului și menținerea speranței de continuare a funcționării firmelor, guvernele își îndreaptă privirile spre economiști pentru obținerea soluțiilor. Este bine cunoscut, deja, că lockdown-ul nu a fost rezultanta disfuncțiilor pieței, ca și faptul că decizia injecției monetare a fost inițiată de guverne. Ca și în alte circumstanțe, când se ivește o problemă de gestiune financiară, ea este transferată economiștilor cu speranța că soluția va fi corectă, funcțională și va salva guvernul de la o rușinoasă cădere.

Figura din josul paginii, preluată din același IMF, Fiscal Monitor – A Fair Shot, aprilie 2021, redă ceea ce economiștii pot propune administrațiilor publice pentru a stinge, în timp, o datorie nedorită.

Ceea ce nu rezultă din opțiunile cuprinse în figură este dacă economiștii, și apoi guvernanții, sunt în măsură să abordeze separat și într-un raport just impozitarea veniturilor din muncă de cele provenind din capital. Pentru că, în timp ce vociferările legate de efectele lockdown creșteau, indicii bursieri indicau cu perseverență o evoluție à la hausse: capitalizarea NYSE a crescut între februarie 2020 și februarie 2021 de la 15.540 miliarde dolari la 25.620 miliarde dolari, depășind PIB-ul SUA (21.670 miliarde dolari); mai aproape de noi, indicele BET+TR al bursei de valori de la București a crescut cu 54,4% între martie 2020-martie 2021, atingând un maxim istoric. Altfel spus, avem de a face cu efecte economice perverse ale lockdown-ului.

Problema cu care societățile se vor confrunta este cea a limitelor pe care economiștii le au și care nu trebuie ignorate atunci când soluțiile înaintate de aceștia ajung pe masa decidenților politici. Eu însumi sunt absolvent al unei universități de științe economice și îmi asum profesia de economist. De aceea, ceea ce voi invoca în continuare nu mă exclude, inclusiv în privința acelor aspecte care nu ne fac mereu cinste. Cu câțiva ani în urmă, Fundația Max Planck a publicat o cercetare, axată, în principal, pe datele mai abundente din SUA, care a indignat mulți economiști, după cum altora li s-a părut o consacrare a valorii: The Superiority of Economists (Marion Fourcade, Etienne Ollion, Yann Algan - MaxPo 2014).

Prin raportare la alte științe sociale, autorii au desprins mai multe aspecte care diferențiază economiștii, în general, de alte grupări socio-profesionale. Neîndoios că concluziile trase nu se aplică fiecăruia dintre noi și putem invoca fără jenă proverbul „excepția confirmă regula”. Totuși, atunci când alegătorii și cei cu funcții executive în administrația publică caută  sfatul economiștilor ar fi util să nu omită din cântărirea propunerilor care le sunt adresate câteva trăsături ale autorilor, precum cele de mai jos.

a) Economiștii sunt mai puțin deschiși către alte discipline, fapt exemplificat prin aceea că 81% din citatele folosite în lucrările lor provin din interiorul propriei ramuri de cercetare, spre deosebire de sociologi care recurg la această practică doar în proporție de 52% sau politologi (59%) și antropologi (53%). Mai mult, economiștii recunosc valoarea cunoașterii multidisciplinare doar în proporție de 42%, față de 60% în cazul politologilor, 68% al istoricilor sau 73% în cel al sociologilor. Simplificând cele de mai sus se poate spune că economiștii se simt confortabil între ei și nu prea recunosc că ar avea ce învăța de la alții.

b) În vreme ce sociologia sau istoria caută să afle cauzele premergătoare ale fenomenelor și să definească căi de acțiune bazate pe confruntarea societății cu respectivele determinante, economia este stăpânită de conceptul de cash-flow, de obținere de profit, fiind orientată spre înainte, fără o preocupare prea mare pentru a încerca să evite repetarea riscurilor trecute. Economiștii tind ab-initio să favorizeze soluțiile bazate pe piață pentru a răspunde chestiunilor de ordin social sau de mediu. În asemenea cazuri, propunerile economiștilor au deseori câștig de cauză pe lângă guverne, chiar dacă soluțiile lor nu conving cetățenii sau aceștia le percep ca fiindu-le relativ ostile.

c) Concentrarea puterii. Nu există nici o disciplină fără o recunoaștere a ierarhiei. Și la economiști această trăsătură este pregnantă, unii dintre ei devenind „influenceri”, formatori de opinie, comportându-se ca și mass-media, drept propagatori ai unor convingeri, și nu doar ajutând la formarea opiniilor proprii. Probabil că în puține alte discipline sociale obsesia vedetismului este atât de pronunțată. Pozițiile dominante câștigate de economiști în instituțiile publice naționale sau internaționale, precum și în influente case de consultanță, devin similare unei tutelări a economiei în care societatea aduce la restructurarea economiei valoarea adăugată a celor care inspiră întregul proces.

d) Economiștii par să afișeze convingerea unei superiorități care îi îndreptățește la dobândirea unor funcții executive ale puterii în virtutea supoziției că „ei știu”, ocolind procesul democratic al alegerilor. Explozia „business school-urilor”, care acordă râvnitul certificat de MBA (Master of Business Administration), a generat un automatism de calificare pentru funcțiile executive sau de administrare a afacerilor, oricare sunt acestea (publice sau private), capturând pas cu pas practicile de selecție ale caselor de head-hunters. Deja un licențiat MBA pleacă de pe o poziție superioară de salarizare și cu perspectiva avansării rapide pe lanțul multinaționalelor sau instituțiilor financiare internaționale. Notoriu este faptul că orientarea studiului economiei se concentrează spre aria finanțelor, deoarece aceasta oferă azi un câmp larg de interes atât pentru microeconomie, cât și pentru arbitrajul de trezorerie, fuziuni și achiziții, LBO (leveraged buyout), emisiunea de obligațiuni cu opțiuni de conversie în acțiuni, toate orientate unilateral spre profit.

Societățile sunt diverse și culturile lor la fel. Economiștii sunt tributari unei înțelegeri relativ uniforme, bazate pe formula best practices, desprinsă din experiențele și încercările de trial and error de-a lungul și de-a latul economiilor și pieței globale. Spre deosebire însă de alte discipline, economia a devenit un instrument puternic al transformării, diseminând opinii și instrumente, care fac din economiști performeri ai realității. Prin această prismă, cred că organismele politice de decizie au nevoie de o cunoaștere adâncă a trăsăturilor mediului căruia intenționează să-i aplice tratamentul, bazată pe un pluralism de opinii venite dinspre diferite zone ale interpretării științifice.

Este neîndoios că economia de după pandemie nu va mai fi la fel cu cea de dinainte. Forțele dinamismului său devin altele, în mare măsură potențate de avansul tehnologic și de schimbarea condițiilor muncii și practicilor de formare intelectuală și profesională. După criza financiară 2008-2009, care a costat suficient societățile și autoritățile publice pentru a-i limita efectul, practicile financiare care au determinat-o s-au întors în cea mai mare măsură pe piață cu aceeași dorință de profit, forțând guvernele și băncile centrale să imagineze scheme adiționale de rezoluție și garantare. Din nou ecartul dintre economia reală și economia financiară s-a mărit. Din nou unii au câștigat disproporționat, cu sprijinul acelorași instrumente, cu puțin timp înainte găsite vinovate. De această dată, cel puțin declarativ, economia verde, inteligența artificială, ar trebui să funcționeze altfel, cu alte stimulente, care să-i facă pe oameni încrezători. În acest demers ar fi necesară o împărțire echitabilă a răspunderii capitalului și muncii pentru ceea ce creează și pentru ceea ce ele distrug. În acest demers economiștii pot să devină o parte responsabilă a ansamblului.

Mai 2021