ÎNCERCĂRILE UNIVERSITĂȚII

 

(ASE-ul numără la anul 110 ani de la înființare. Nu este o cifră tocmai rotundă, dar am observat că obiceiul de aici a devenit cel de a folosi prilejuri cu cifre mai mult sau mai puțin rotunde pentru a te remarca. Mi s-au solicitat și mie câteva gânduri, fără a și avea încrederea că ele se vor regăsi într-un proiectat volum aniversar, la anul. De aceea am ales să includ aici gândurile exprimate, căci firele de nisip se scurg peste ochi și nu mă mai lasă să văd cât de multe sau de puține mai sunt în clepsidra timpului meu.)

 

            Fac parte dintre studenții primei serii (1966) admiși la secția de Comerț exterior a Facultății de comerț din Institutul de științe economice (denumirea de la acea dată a ASE) fără un dosar aprobat în prealabil. Menționez acest fapt, astăzi de neînchipuit și de neînțeles de către cei tineri, pentru că facultatea ale cărei cursuri decisesem să le urmez avea să fie confruntată cu o perioadă încordată pe plan internațional și care punea la grea încercare dogmele economiei de stat și ale sistemului centralizat. Generația mea a trăit revoltată înăbușirea primăverii de la Praga și „apărarea” pieței CAER-ului cu forța tancurilor.

            Facultatea pe care o urmam și corpul ei profesoral trebuiau să navigheze cu multă precauție printre colții dogmelor susținute de politicile publice în domeniul economiei, socialului și forței de muncă, căci disciplinele esențiale ale comerțului exterior erau legate de piață, respectiv anti-sistemul de la acea dată și înțelegerea lor echivala cu negarea oricăriei virtuți a sistemului de comandă al economiei. Din momentul în care înțelegea mecanismul cursurilor de revenire sau pe cel al contractelor futures din comerțul internațional cu cereale, ori dualitatea cursului de schimb, studentul dobândea o cu totul altă viziune asupra mecanismelor economiei și a planurilor cincinale - o mare minciună de stat. Cu această minciună trebuia să lupte ASE-ul și să pună formarea studenților deasupra ideologiei. Fenomenele erau cu atât mai ample în gravitatea lor, cu cât ele nu doar se replicau în întregul spațiu comunist, ci se transpuneau prin mecanismul prețurilor în ansamblul schimburilor economice dintre țările membre ale CAER, statele mai docile având decontări în ruble transferabile, în vreme ce acelea care afișau veleități de independență erau subiect al decontărilor în dolari la prețuri care se stabileau pe baza tendințelor din piața liberă și nu pe principiul subvenționărilor „prietenești”.

            Ținând seama de condițiile sus-menționate, merită o apreciere aparte profesorii pe care i-am întâlnit de-a lungul anilor de studii și care au deschis promoției mele calea adevărului, asumându-și un risc conștient (Nicolae Ghimpa – drept internațional public și privat, Alexandru Zamfir – marketing internațional, Titus Cristureanu – statistică, Nicolae Sută – comerț internațional, alături de alții).

            Mai târziu, când mi-am făcut studiile de doctorat la ASE cu Alexandru Zamfir, am căutat să dau cercetării mele sensul utilității și să nu mă opresc doar la analiză: fiind membru în Comitetul special pentru preferințe tarifare din cadrul GATT (astăzi OMC) am adus completări reglementărilor internaționale care dăinuie până azi în materia admiterii cumulului de origine pentru mărfuri care înglobează componente de proveniență din state îndreptățite la tratamentul preferențial pentru accesul la piață.

            După absolvire m-am alăturat Institutului de economie mondială, o instituție de cercetare a relațiilor internaționale prin prisma intereselor economice, un loc în care cunoștiințele din facultate s-au consolidat și studiile efectuate au excelat prin a spune adevărul, inclusiv acela că socialismul în economie este sortit imploziei și cu cât acel moment va fi întârziat, cu atât decalajul față de economia liberă se va adânci. Institutul monitoriza zilnic prețurile internaționale și cursurile de schimb ale principalelor valute, ale căror evoluții erau aduse la cunoștiința celor din domeniul afacerilor internaționale și conducerii statului. Semnalele trase au fost deseori ignorate și cu costuri ridicate pentru economia internă. Așa cum era firesc, cercetarea și învățământul au creat canale de comunicație biunivoce (directorul institutului, Costin Murgescu era și profesor) și ASE-ul a fost principalul furnizor de cercetători într-un domeniu larg pe plan extern, dar îngust la intern: piața. Asta a și făcut ca mulți dintre foștii studenți ai Facultății de comerț exterior (mai târziu Relații economice internaționale) și cercetători la Institutul de economie mondială, să fie solicitați, după 1989, să preia portofoliile diferitelor compartimente responsabile cu introducerea economiei de piață în România. Am făcut parte dintre aceștia, ocupând funcții de minstru în domeniiile economiei, finanțelor și comerțului, secretar de stat pentru afaceri europene și ambasador al României în Japonia, viceguvernator al Băncii Naționale a României și director al Fondului de Garantare a Depozitelor Bancare.

            Parcursul meu este rezultatul educației transdisciplinare, începută la ASE și continuată la IEM, la care s-au adăugat stagii de cercetare în Austria și SUA, dar și al pasiunii pentru  cunoașterea a ceea ce este nou și a direcției spre care se întreaptă piața și echilibrul global. De-a lungul carierei am participat la multiple negocieri comerciale bilaterale și multilaterale, reuniuni privind finanțele globale și stabilitatea  lor, am făcut parte din echipa care a deschis negocierile de aderare ale României la Uniunea Europeană, am participat la etape ale negocierii păcii în Balcanii de vest și am condus Comitetul pentru Europa al IADI (Asociația internațională a asiguratorilor de depozite bancare). Sunt convins că nu puteam să stăpânesc multiplele probleme care s-au ridicat în acele reuniuni fără o temeinică pregătire, începută în facultate în anii unei deschideri ezitante.

            În 1977 scrisesem împreună cu alți doi colegi o carte despre „Datoria externă a țărilor în curs de dezvolare” (publicată la Editura științifică și enciclopedică). Acolo erau descrise simptomele riscului prostului management al datoriei pentru populație și stat. Din nefericire, cei care au decis un deceniu mai târziu să lichideze în avans datoria externă pe considerente ideologice n-au avut curiozitatea să cunoască și opiniile unor cercetători români, continuând cu politica de sărăcire a populației și dezlegarea economiei naționale de tendințele progresului tehnologic. Acesta este un exemplu al nereușitei. Aș menționa, în același sens, nerespectarea angajamentului din Tratatul de aderare la UE privind adoptarea Euro. Repetatele ocazii în care România s-a aflat la un pas distanță de îndeplinirea criteriilor de convergență au o singură explicație pentru  tergiversare: dezintereseul politic. Disciplina pe care o aduce Euro în domeniul economic este o amenințare directă la conivența intereselor politico - electorale cu interesul pecuniar al companiilor și folosirea instabilității cadrului fiscal, a diferitelor forme de ajutor de stat și a cursului de schimb pentru scopuri prea puțin legate de interesul public. De fapt, trecerea la Euro nu a fost niciodată asumată explicit în România ca obiectiv strategic, un deziderat față de care nici mediul universitar nu a întreprins demersuri hotărâte.

            Nicio viață studențească nu este lipsită de momente de destindere. La vremea studenției mele locul predilect al studenților de la ASE era „Grădinița”, o grădină – restaurant situată pe bulevardul Magheru, între strada George Enescu și Piața Romană, de unde puteam urmări și schimbarea afișelor de la Cinemateca situată vis-à-vis. Fie după cursuri sau seminarii, fie după întâlniri UASR, ne regăseam în ambianța plăcută, dar nepretențioasă, pe care ne-o oferea localul. Acolo aveau loc și discuțiile despre doctrinele economice și practicile politicilor economice din Europa și America, pariind pe succesul lor în calmarea inflației sau reducerea smogului din Anglia și alte locuri unde cărbunele era încă combustibilul la îndemână. Știam deja că urmau să vină șocuri succesive în economia mondială pe care discuțiile din cadrul OPEC le anticipau. Deși era o organizație realtiv tânără, OPEC era intuitivă și  socotea că decolonizarea trebuia să fie susținută cu resurse financiare mari. Menționez aceste fapte pentru a nu omite că orizonturile explorate la secția de comerț exterior erau mult mai largi decât în cazul altor facultăți al căror obiect de formare profesională era precumpănitor legat de spațiul economic local.

            ASE-ul a traversat diverse etape ale politicilor economice – da la „prin noi înșine”, la economia planificată, și apoi la piață și concurență. Toate etapele au presupus acomodarea  programelor didactice cu specificul etapei. Suntem acum într-o nouă etapă, cu multiple semne de întrebare. Globalizarea cedează locul regionalizării și odată cu aceasta lanțurile de distribuție și aprovizionare se remodelează. Primatul avantajelor comparative bazate pe costuri apune, producția trebuind să țină seama de geopolitică mai mult decât de concurența bazată pe câștigul din productivitate. Lumea a devenit multipolară și strucurile instituționale ale ordinei economice de la începutul secolului 21 nu mai sunt capabile să realizeze consensul asupra regulilor generale de comerț. În plus, digitalizarea și inteligența artificială creează alte forme de producție și satisfacere a nevoilor personale. Decontările nu sunt nici ele ocolite de tehnologie: plățile digitale și banii digitali au devenit realitate și locul instituțiilor clasice de decontare este luat de blockchain. Pentru  micile afaceri și start-up-uri, fintech-urile și open banking au devenit sursa comună de creditare.

            Este nevoie ca educația să se ridice la așteptările viitorului. Ea trebuie să devină în mai mare măsură vectorul înaintării fără să aștepte ca politicile economice să înțeleagă că piața nu mai poate fi încătușată. În etapa unei aprinse dispute între naționalism și piață liberă este rolul centrelor de educație și formare profesională să fie clarvăzătoare și independente de limitele politicii. Spun asta pentru că spre deosebire de fizică sau biologie, economia, ca și justiția, sunt sensibile la direcția vântului. În etapa în care economia europeană, și implicit cea românească, devin parte a unei altfel de piețe (dinspre global spre regional), se deschide și oportunitatea ca economia și piața locală să iasă din postura de urmăritori (follower) și să își afirme caracterul de originalitate care să le facă căutate de ceilalți și pentru import, nu doar ca piață țintă sau subfurnizoare de componente a căror cerere este determinată de evoluțiile de pe alte piețe. Aceasta nu se poate întreprinde fără ca formatorii să sădească studenților ambiția de a fi creativi, originali și forward looking. Cred că ASE poate face asta.

Vivat, crescat, floreat!

Iulie 2022